Harul trezeste in chip dumnezeiesc constiinta

 

Firea este schimbătoare; depinde numai de voinţă, ca  cineva să fie copil al lui Dumnezeu, sau fiu al pierzării (2 Tes. 2:3), căci libera hotărâre rămâne.”

Acest fapt trebuie reţinut şi subliniat: omul poate conlucra liber cu harul, dar îl poate şi respinge. Harul nu vine peste cei ce nu voiesc. Omul poate zice: da sau nu; poate zice: vreau sau poate zice: nu vreau… Aici se deosebeşte el de animale, aici stă toată demnitatea, dar şi răspunderea lui, în religie, în cultură, şi pretutindeni în viaţă. Din partea sa, harul nici nu sileşte (constrânge), nici nu distruge firea, ci o ajută şi o perfecţionează, o îmbunătăţeşte şi desăvârşeşte; o reface şi o restaurează în Hristos.

Harul „trezeşte în chip dumnezeiesc conştiinţa” (Cuviosul Marcu Ascetul, Filocalia 1, p. 257). ; harul luminează în chip dumnezeiesc mintea; harul întăreşte în chip dumnezeiesc voinţa în bine; harul în chip dumnezeiesc desfătează inima; harul sfinţeşte, înnoieşte şi desăvârşeşte puterile sufletului; „harul Duhului nu desfiinţează câtuşi de puţin puterea firii, ci mai degrabă, fiind slăbită prin întrebuinţarea ei într-un mod potrivit firii, înălţând-o la înţelegerea celor dumnezeieşti” (Sf. Maxim Mărturisitorul). Tot Sf. Maxim spune că alta este raţiunea firii şi alta este raţiunea harului şi de aceea „sfinţii ca sfinţi făceau minuni din pricina harului, dar ca oameni pătimeau din pricina firii. Aceasta pentru că harul nu desfiinţa trăsătura pătimitoare a firii, dat fiind că raţiunile firii şi ale harului nu se amestecau nicicum.

„O dată ce raţiunea harului şi a firii nu este una şi aceeaşi, nu trebuie să ne nedumirească faptul că unii sfinţi au rămas uneori deasupra pătimirilor, iar alteori au fost doborâţi de ele. Căci trebuie să ştim că minunea este a harului, iar pătimirea a firii.(Sf. Maxim Marturisitorul).

Pr. Ilarion V Felea – Spre Tabor vol IV pp. 172-174

Cristina David