Dumnezeu are răbdare cu fiecare dintre noi

Părintele Prof. Dr. Ilarion FeleaCuvinte duhovniceşti

Foto Cristina David – Icoana – Catedrala veche din Arad

În special este de observat că răul are pricini care, de cele mai multe ori, pot fi identificate şi uneori înlăturate. De pildă, sufletele „rele”, sunt uneori victimele viciului mândriei şi a egoismului; alteori sunt rezultatul unei educaţii greşite sau produsul unui mediu vicios, infectat de virusul bolilor trupeşti şi sufleteşti. Nedreptăţile sociale, păcatele, războaiele şi abuzurile celor tari vin de la oamenii de voinţă fără simţ de răspundere, de la conducători abuzivi, de la fiinţe răutăcioase care nu vor fi lipsite de răsplata cuvenită faptelor lor. Ce s-ar alege de lumea aceasta dacă pronia divină ar pedepsi oamenii după fiecare păcat… Ar fi numai vaiete şi plânsete în lume, şi nedreptăţi. Pentru că, într-un vinovat pedepsit acum, să zicem cu moartea, se pedepsesc mii de urmaşi nevinovaţi, ceea ce ar constitui o nedreptate strigătoare la cer. Dumnezeu pedepseşte, dar El ştie răbda şi remedia răul cu binele, pe căi şi prin mijloace pe care noi, cu un orizont de privire şi de cunoaştere aşa de limitat, în veci nu le putem descoperi.

În privinţa aceasta nu trebuie să avem nici o îndoială. El ştie că omul nu-i totdeauna numai păcătos, după cum nu-i totdeauna nici sfânt, şi de aceea e îndelung răbdător şi bun cu toţi. Cam la fel stăm şi cu suferinţele, durerile şi lacrimile „drepţilor”. Aceştia nu sunt întotdeauna aşa de drepţi şi sfinţi precum ni-i închipuim, şi, în rândul al doilea, nu putem să negăm marele rol purificator, mângâietor şi mântuitor al suferinţei. Din suferinţă se nasc marile idealuri progresiste, capodoperele culturale şi personalităţile reprezentative ale omenirii. Ceea ce înseamnă că suferinţa, când nu este binemeritată, are de atâtea ori un rol providenţial şi pedagogic, spre binele omului şi al societăţii.

(Ilarion V. Felea, Religia iubirii, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2009, pp. 147-148)

sursa : https://doxologia.ro

Cristina David

Cuvant miscator al Parintelui Ilarion V. Felea despre Ortodoxie . Crezul şi tăria Ortodoxiei

Crezul şi tăria Ortodoxiei– Preot Ilarion V. Felea

Voi sunteţi Biserica lui Hristos…(1 Corinteni 12:27)

Sfintitul Marturisitor Ilarion Felea

 

 

Duminica ortodoxiei, întâia din postul Paştilor este închinată cinstirii deosebi a Bisericii, a credinţei şi a religiei noastre creştine. Sărbătoarea aceasta este o zi de popas şi de reculegere, dar şi de întrebări de conştiinţă la care suntem datori să răspundem. Ce este ortodoxia? Care sunt temeiurile sau bazele credinţei noastre creştine? Care sunt stâlpii crezului nostru şi ale mărturisirii noastre? Care sunt tăriile credinţei ortodoxe?

Ortodoxia, iubiţi creştini, este calea dreaptă, cea mai scurtă dintre om şi Dumnezeu. Orthos (cuvânt grecesc) înseamnă drept; doxa (iarăşi cuvânt grecesc) înseamnă slavă sau mărire. După ştiinţă, linia dreaptă este calea cea mai scurtă, dintre două puncte. Ortodoxia este calea dreaptă, cea mai scurtă, dintre două fiinţe, dintre om şi Dumnezeu. Aceasta este religia noastră. De aceea ne numim creştini „ortodocşi”, adică „dreptcredincioşi”, „dreptmăritori” sau „dreptslăvitori”. Religia aceasta, calea aceasta, credinţa aceasta este adâncă, cât sufletul omului şi înaltă, cât cerul….

Care sunt stâlpii crezului nostru, temeiurile sau bazele credinţei noastre, spre deosebire de alte confesiuni şi secte; sau mai pe scurt, care sunt tăriile de stâncă ale ortodoxiei?

10306308_913198702039967_5166798651427073485_n

  1. Întâi de toate Hristos. Ortodoxia este religia lui Hristos, e Biserica lui Hristos, adică creştinismul în forma lui cea mai veche, mai curată, mai simplă, mai adevărată. Ortodoxia nu are întemeietori ca sectele protestante, nici nu a avut cutezanţa să numească vicari ai lui Hristos pe pământ care să-I împrumute atributele dumnezeieşti şi să-L înlocuiască ca la romano-catolici. Ea a rămas la credinţa Evangheliei care ne învaţă că singur Hristos este capul Bisericii şi Biserica este trupul lui Hristos (Efes. 1:22-23; Col. 1:18, 27). În ortodoxie se păstrează unitatea Duhului şi a credinţei prin Hristos şi prin crezul Bisericii. Noi suntem de credinţa că la conducerea Bisericii nimeni nu poate înlocui pe Hristos, capul ei; ortodoxia nu admite şi nu poate admite alt cap sau al doilea cap al Bisericii. Deasupra noastră, deasupra ortodoxiei este numai cupola Bisericii şi cerul liber. Pentru ortodoxie nu există nici vicari ai lui Hristos, nici „scaune sfinte”, în afară de scaunul slavei lui Dumnezeu; de aceea în ţările ei nu este atâta necredinţă ca în ţările care au de stăpân pe „vicarul lui Hristos” (Italia, Franţa, Spania şi Belgia). În ortodoxie capul Bisericii e numai Hristos. El e cu noi până la sfârşitul veacurilor (Mt. 28:20). Tăria de stâncă a ortodoxiei, prin urmare, întâi de toate şi peste toate, este Hristos.

71547_03-rastignireadomnului

2 A doua tărie a ortodoxiei o vădesc sfinţii: îngerii păzitori, patriarhii Vechiului Testament, proorocii, apostolii, martirii, mărturisitorii, marii dascăli şi ierarhi ai lumii creştine, cuvioşii şi purtătorii de Dumnezeu Părinţi şi toţi drepţii. Nimeni nu are în Biserică autoritate mai mare decât sfinţii. Nimeni nu a întruchipat mai frumos învăţăturile Evangheliei lui Hristos ca sfinţii. Nicăieri nu vedem mai bine cum s-au lămurit şi au trăit adevărurile religiei creştine, ca în vieţile, predaniile, cântările şi învăţăturile pilduitoare ale sfinţilor. Ortodoxia este «credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna»(Iuda 1:3). Crezul nostru este crezul sfinţilor, de aceea ni-i aşa de scump. Cine se ridică împotriva ortodoxiei, se ridică împotriva sfinţilor care au întruchipat în predaniile şi în vieţile lor cel mai înalt, mai frumos şi mai greu chip de viaţă – sfinţenia. Au şi alte „biserici” cultul sfinţilor, dar şi aici se fac greşeli. Încă din vremea apostolilor, dar şi mai mult în vremea noastră, unii spun că sunt ai lui Petru (catolicism), alţii ai lui Pavel (protestantism), alţii ai lui Ioan (ortodoxism), iar alţii, cei mai noi, ai lui Anton de Padova (care-l cinstesc mai mult pe el decât pe Dumnezeu).

Ortodoxia nu admite acest fel de cult al sfinţilor. Ortodoxia este Biserica tuturor sfinţilor, şi a lui Petru, şi a lui Pavel şi a lui Ioan şi a Martei (creştinismul activ) şi a Mariei (creştinismul contemplativ). Ortodoxia nici nu înlătură cultul sfinţilor (ca protestanţii), nici nu coboară cultul lor la zgomotul necuviincios al reclamei, ca şi când fiecare rugăciune împlinită ar fi o minune datorată oarecărui sfânt, ca romano-catolicismul. Ortodoxia păstrează cultul sfinţilor între marginile cuviinţei şi ale dreptei credinţe, ale firii create şi voite de Dumnezeu. Ortodoxia învaţă şi urmează vieţile, predaniile, învăţăturile şi virtuţile, cântările şi rugăciunile sfinţilor şi, dintr-o cuviincioasă smerenie evanghelică, nu bagatelizează minunile lor. Aceasta, încă, este una din tăriile de granit ale ortodoxiei.

12043209_854848501289463_8335322705170668437_n

  1. A treia tărie a ortodoxiei este poporul credincios. Ortodoxia este o Biserică a poporului, o Biserică populară, pentru popor, pentru dorurile, durerile, trebuinţele şi mântuirea poporului. În ortodoxie se mântuiesc şi cărturarii şi fariseii (ca Pavel, Iosif, Nicodim şi alţii), şi împăraţii (ca împăraţii Constantin, Iustinian), dar ea nu e pentru cărturarii şi fariseii făţarnici, nici pentru împăraţii tirani. Ortodoxia este pentru Ioan, pentru Simeon, pentru Petru, Iacob, Nicolae, Gheorghe, Dimitrie, Ştefan, Vasile, Grigorie; este pentru Maria Magdalena, Ana, Elena ş.a.m.d. Ortodoxia nu a fost niciodată împotriva poporului; nu a fost şi nu este nici pentru Irozi, nici pentru Pilaţi; ea este pentru păstori şi pescari, pentru plugari ca Simon Cirineanul, pentru muncitori cu mintea şi cu braţele, ca Pavel şi Onisim, ca Tit şi Timotei, ca Acvila şi Priscila. Ortodoxia a trăit solidară cu cerul de sus şi cu poporul de jos şi trăieşte în cea mai strânsă legătură cu poporul credincioşilor: a suferit cu el, a trudit cu el, s-a bucurat şi a biruit cu el. Ortodoxia nu are cetăţi eterne pe pământ – «Că nu avem aici cetate stătătoare»(Evr. 13:14); nu este nici cu Roma papală, nici cu Viena imperială, nici cu Parisul, nici cu Londra, nici cu alte capitale; cu nici o împărăţie lumească şi cu nici o putere pământească trădătoare a lui Hristos. Ortodoxia este cu sine însăşi, adică cu Hristos Dumnezeu, cu Evanghelia, cu sfinţii, cu poporul, cu sufletul tău şi cu Ierusalimul cel ceresc, cu cerul de sus şi cu poporul de jos. În ortodoxie toate cărţile sfinte, rugăciunile şi cântările sunt scrise în limba poporului. În ortodoxie nu există limbi moarte, limbi sfinte, ci fiecare limbă care se roagă lui Dumnezeu, care citeşte cuvântul lui Dumnezeu şi care se împărtăşeşte cu Hristos Dumnezeu, se sfinţeşte – devine limbă sfinţită, sfântă.

Aceasta este ortodoxia: Hristos, cu harurile Bisericii şi cu adevărurile Evangheliei Lui;

Sfinţii, cu vieţile, virtuţile, rugăciunile, cântările, învăţăturile şi predaniile lor; şi

Poporul, cu trebuinţele lui de mântuire, cu dorurile, durerile şi bucuriile lui.

Aceasta este ortodoxia şi acestea sunt tăriile noastre de granit, iubiţi şi binecuvântaţi creştini; acestea sunt bazele sau temeiurile credinţei noastre creştine; aceştia sunt stâlpii crezului nostru, ale mărturisirii şi ale mântuirii noastre: Hristos, capul Bisericii noastre, sfinţii, icoanele noastre de model şi credincioşii, poporul, trupul cel viu al Bisericii lui Hristos. «Voi sunteţi biserica lui Hristos şi (fiecare) mădulare în parte»(1 Cor. 12:27).

Să împrospătăm, deci, în sufletele noastre aceste gânduri despre ortodoxie şi tăriile ei veşnice şi să mărturisim treimea lor, cu aceeaşi credinţă şi iubire, cu care mărturisim Treimea Dumnezeirii, când ne rugăm şi cântăm cu evlavie: Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfântă, mărire Ţie… mărire ţie, Ortodoxie sfântă – cu Hristos, cu sfinţii şi cu întreg poporul credincioşilor – mărie ţie, în vecii vecilor. Amin.

Text preluat din  „Spre Tabor”, vol. III, Fundatia Justin Pârvu

postare – Cristina David

Parintele Ilarion Felea: SLUGI NETREBNICE SUNTEM

Zis-a Domnul ucenicilor Sai:

Cine din voi, avand sluga la arat sau la pascut vitele si venind aceea din camp, ii va zice: Vino indata si sezi la masa? Oare nu-i va zice: Gateste-mi ceva sa cinez si incingandu-te slu­jeste-mi, pana voi manca si voi bea, si dupa aceea vei manca si vei bea si tu? Va multumi oare slugii ca a facut ce i s-a poruncit? Mi se pare ca nu. Asa si voi, cand veti face toate cele ce vi s-au poruncit, sa ziceti: Slugi netrebnice suntem, ca ce am fost datori sa facem am facut. (Lc. 17:7-10)

Cei mai multi oameni sunt ispititi sa se laude peste masura cu fap­tele lor. Obiceiul acesta e necrestinesc, mai ales din pricina ca cei ce se lauda maresc lucrurile si meritele lor, iar pe ale altora le micso­reaza sau nu le mai vad deloc. Astfel, lauda multa e vecina buna cu minciuna. Iisus Hristos Domnul ne indeamna sa nu ne laudam, ci mai degraba sa ne smerim, chiar si atunci cand ni se pare ca am avea pricina de lauda.

In orice imprejurari traieste, crestinul e dator sa faca binele. Sa faca binele, nu numai sa se fereasca de rau. Şi daca a facut bine­le, de ce sa se laude, cand si-a facut numai datoria de om, de cres­tin…

„Orice porunca este o datorie” (spune Marcu Ascetul)… „Deci Imparatia Cerurilor nu este plata faptelor, ci harul Stapanului gatit slugilor credincioase“.

Noi, toti oamenii, suntem fata de Dumnezeu ca niste slujitori fata de stapanul lor: suntem datori sa ne facem slujba si sa ne im­plinim datoria si poruncile pana la capat, fara laude si fara cartire. Cand suntem buni unii fata de ceilalti, cand ne rugam cu evlavie si muncim cu harnicie, cand traim frateste si ne iubim din inima, cand facem totdeauna bine si niciodata rau, sa nu ne falim si sa nu ne lasam stapaniti de boala laudaroseniei. Cand am implinit toate poruncile lui Dumnezeu, cand ne-am impodobit cu toate virtutile Sfintei Evanghelii, sa nu ne mandrim, ci cu smerenie, cu credinta si cu dragoste sa zicem: slugi netrebnice suntem, ca n-am facut altceva decat ceea ce eram datori sa facem.

poster_from_postermywallvbnm

Legea vietii crestine este omenia, smerenia, iubirea, pacea, mila, iertarea, credinta si munca fara gand de lauda. Toate faptele bune le face crestinul fara zgomot si fara lauda, intocmai ca albina, care-si aduna mierea din floare in floare, muncind pana la moarte.

Unul dintre poetii nostri de seama (Al. Vlahuta) ne-a lasat aceas­ta scurta si frumoasa poezie:

„Sfanta munca e aceea
Ce rasplata-n ea-si gaseste.
De-ntelegi tu asta – cheia
fericirii tale-o tii.
Urgisit de toti sa fii,
Tu de-a pururea iubeste,
Iar ca sa traiesti in pace,
Nimic lumii sa nu-i ceri.
Binele te-nvat’ a-l face
Ca albina mierea ei“.

Crestinul face binele cum face albina mierea: in chip firesc, neintre­rupt si fara sa se laude. Şi daca e vorba de lauda, apoi lauda lui este in Dumnezeu, precum este scris: «Cine se lauda, in Domnul sa se laude» (1 Cor. 1:31).

(din: Preot Ilarion V. Felea, Pildele Mantuitorului, Fundatia Justin Parvu, 2014)

Gandesc , imi amintesc si simt : Preotul martir Ilarion Felea a demonstrat prin intreaga sa viata ce inseamna  omenia, smerenia, iubirea si pacea…ilustrandu-le prin propria lui conduita intre enoriasi, la amvon si in viata de zi cu zi. L-am cunoscut copil fiind,  insa aceste trasaturi remarcabile s-au implantat in mintea si sufletul meu pentru totdeauna. Pentru ca am petrecut seri lungi si minunate incarcate de lumina si duh curat , cu dansul in casa parohiala a Catedralei Ortodoxe din Arad unde dansul servea si predica. Ne explica surorii mele si mie  , cu mare abnegatie ce important este in viata noastra, a fiecaruia, sa Il avem pe Domnul Hristos in inima. Ne ilustra Cine este Domnul, cat mult BINE a adus pentru fiecare…Nu se intampla des acest lucru, mai cu seama la copii…ei debordeaza de veselie, sunt fara grija, nu au probleme de nici un fel…dar cand cineva cu  har adevarat vine in viata lor, le capteaza atentia si nu pot sa uite ce au invatat de la acea persoana…asa si cu mine.

postare – Cristina David

Viata duhovniceasca si miscarile ei

Miscarile vietii duhovnicesti

Cu totii, cei care ne-am incredintat de adevarul Evangheliei si dorim cu tot sufletul si fiinta noastra sa-L urmam pe Hristos , am trecut periodic ,sau macar o data, prin ceea ce simtim ca o slabire, o cadere a entuziasmului nostru de a trai o viata virtuoasa , asta chiar dupa ce ne-am bucurat pana la inalte trairi in lumina harului dumnezeiesc. Nu o singura data si nu doar o zi, uneori aceasta stare dureaza zile intregi sau perioade mai lungi.

Parintele Ilarion explica aceste caderi ale vietii duhovnicesti in vol I al cartii sale Spre Tabor (Pregatirea) in cuvinte care au menirea sa ne incurajeze pe noi, cei care ne-am incredintat de adevarul Evangheliei , si suntem atrasi de o viata curata , duhovniceasca, adica o viata in care sa „mergem spre Dumnezeu, traind o viata in duh cu El.”

Preot Ilarion Felea (2)

„Dar lucru de tinut minte este ca si pentru oamenii credinciosi viata duhovniceasca nu este lipsita de tulburari, de cotituri, de uscaciuni, de slabiri , inaltari, indoielisi caderi. cat tine lupta omului pe pamant , viata duhovniceasca este ca apa marii : niciodata nu este linistita, neincetat o misca vanturile si valurile…tot asa si sufletul care s-a hotarat sa traiasca duhovniceste, dupa voia Lui Dumnezeu, este mereu miscat, neincetat batut de vanturi si de valuri.. Odata se ridica, odata se coboara , ca valurile.

Odata sufletul pierde bucuriile si mangaierile harului; alta data este ispitit de oboseala si de lenevie; alta data simte dezgust si raceala fata de viata virtuoasa, altadata ii vine greu sa se desparta de petrecerile desarte si de placerile inselatoare”….”altadata nu poate gusta dulceata si frumusetea rugaciunii; altadata il momeste lumea si-l intristeaza scurtimea si desertaciunea vietii trecatoare.”

2016   1-6 august  Arad 061

Mai departe , in lucrarea sa ,parintele Ilarion ne spune ca asa cum toate de la Dumnezeu venite isi au rostul lor, tot asa si „aceste miscari, inaltari si caderi au un rost si un talc deosebit.. Apa nemiscatoare lesne se tulbura si se strica. Apa miscatoare mai cu greu se tulbura si mai iute, prin curgere, se limpezeste. Asa este si sufletul : prin miscare continua se desavarseste.

Pricinile acestei miscari pot sa fie in noi sau afara de noi. Dumnezeu poate sa ne retraga bucuriile si mangaierile harului ca sa ne arate , pe de o parte, cat de slabi si de saraci suntem fara de El, iar de alta parte sa ne incredinteze  cat de scumpe, cat de inalte si de sfinte sunt mangaierile harului Duhului Sfant, care ne pot sta alaturi si nu pot fi puse in cumpana cu petrecerile  si cu placerile amagitoare ale lumii trecatoare.”

Prin urmare se iveste intrebarea fireasca : „Ce avem de facut in astfel de stari si miscari sufletesti? Sa ne smerim intai de toate , apoi sa cautam din nou, cu toata straduinta si rabdarea, pe Dumnezeu, cu rugaciunea, ca sa ne trimita peste suflet adierile linistitoare , vantul bland, mangaierile dumnezeiesti ale harului Sau.

Sa intelegem ca asa precum viata trupeasca se intretine prin mancare, bautura si adapostire, tot asa viata noastra sufleteasca se inalta  si „se intretine prin rugaciune si har, prin virtuti si fapte bune, prin paza poruncilor si prin innoirea continua a hotararilor de a trai in curatie, in pocainta ,in infranare, in credinta, in reculegere, in bunatate, in iubire si in evlavioasasi adoratoare de Dumnezeu tacere.”

sursa : Preot Ilarion V Felea – Spre Tabor vol I pp 90-93

postare si comentarii – Cristina David

Parintele Mucenic Ilarion Felea despre LUCRARILE HARULUI SFANTULUI DUH

Din: Preot Ilarion V. Felea, Pildele Mantuitorului:
PILDELE DESPRE SFANTUL HAR – DUMNEZEIESCUL HAR

 

Este stiut si recunoscut ca prin pacatul stramosesc mintea omu­lui s-a intunecat, incat nu mai poate vedea limpede adevarul; vointa lui a slabit, incat nu mai poate face totdeauna binele; dorintele si sentimentele lui s-au stricat, incat nu mai cauta totdeauna frumusetea cea curata si sfanta. Tot intre urmarile pacatului parintesc se numara si feluritele boli care ataca sanatatea omului, apoi, pierderea fericirii din rai, razvratirea firii impotriva omului si moartea.

Ca sa scape omul de aceste urmari ale neascultarii de Dumnezeu, a venit in lume si S-a intrupat Fiul Tatalui ceresc. El ne-a aratat ca­lea mantuirii: prin invataturile Evangheliei, prin patimile Rastigni­rii si prin minunea Invierii si Inaltarii la cer. Fiecare om in parte si omenirea intreaga se poate mantui urmand pe Mantuitorul in viata, moartea si Invierea Sa, adica mergand pe Calea aratata de El.

«Eu sunt Calea, Adevarul si Viata. Nimeni nu vine la Tatal, decat prin Mine» (Ioan. 14:6).

summer-forest-sunshine-1440x900

Omul ajuta omului si prin aceasta cel slab capata putere.

Cu atat mai mult ne ajuta Dumnezeu. Sfantul har este lumina, puterea, iu­birea, darul lui Dumnezeu in ajutorul omului crestin; o raza de lumina si de caldura a Duhului Sfant, care patrunde in inima omului, ca sa o trezeasca la viata cea noua, sa o lumineze, sa o sfinteasca si astfeCa sa nu ne oprim in drum, raniti de rautatea paca­telor sau din slabiciunea firii sau din ispitele Satanei, El ne intinde o mana de ajutor si ne imprumuta o putere de mantuire: sfantul si dumnezeiescul har.l sa o mantuiasca. Dupa ce din prigonitor al Bisericii, Saul devine Pavel, Apostolul lui Iisus Hristos, el scrie Corintenilor:

«Prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt; si harul Lui, care este in mine, n-a fost in zadar» (1 Corinteni 15:10).”

Biserica crestina este asezamantul harului dumnezeiesc, religia puterii si a iubirii lui Dumnezeu. Cu nasterea lui Iisus Hristos incepe anul milei Domnului (Lc. 4:19), imparatia lui Dumnezeu pe pamant. Sfantul Har este o putere necunoscuta Vechiului Testament. Sf Apostol si Evanghelist Ioan scrie:

«Legea prin Moise s-a dat, iar ha­rul si adevarul prin Iisus Hristos au venit» (Ioan. 1:17).

Asadar, Sf. Har lucreaza in lume numai de la Iisus Hristos.

Izvorul Sfantului Har este iubirea lui Dumnezeu, pentru ca

«toa­ta darea cea buna si tot darul desavarsit de sus este, coborandu-se de la Parintele luminilor» (Iacob

1:17).

agpno

articol postat de Cristina David

NOTA :

Pildele Mântuitorului, de preot Ilarion Felea – o nouă carte editată de Fundația Justin Pârvu

Pildele Mântuitorului, de Preot Ilarion V. Felea – o carte pentru cei mici și pentru cei mari, pentru învăţaţi și neînvăţaţi.

„Iisus Hristos nu învăţa în felul cărturarilor și al  fariseilor făţarnici. El învăţa ca «Cel ce are putere», ca Cel ce era «plin de har și de adevăr» (In. 1:14).
Mari și mici, învăţaţi și neînvăţaţi, bărbaţi și femei, toţi Îl pot înţelege și toţi sunt chemaţi să-L urmeze, să se mângâie și să se mântuiască prin Evanghelia și Biserica Lui”

autorul

prezentare preluata de pe site-ul Revistei Atitudini

 


 

Dumnezeu este Iubire

Dumnezeul crestinilor

religia-iubirii-preot-127549

In lucrarea sa intitulata „Religia Iubirii”, parintele Ilarion Felea – teologul si marturisitorul care a murit o moarte de martir la Aiud – a adus „un prinos de lauda Mantuitorului Iisus Hristos ” care ne-a revelat noua prin propria persoana , atat Om cat si Dumnezeu, pe Insusi Creatorul lumii , pe acel Dumnezeu pe care omul nu L-a vazut pana atunci…nu Il intelegea si nu stia cum este. El, Domnul Iisus ne-a invatat sa ne iubim unii pe altii asa cum ne-a iubit El pe noi dupa cum ne spune sfantul Evanghelist Ioan in Evanghelia sa : „Sa va iubiti unul pe altul, precum v-am iubit Eu.” (Ioan 15, 12). Preot conferentiar universitar si dr in Teologie Remus Onisor , care prefateaza si postfateaza  cartea tiparita cu binecuvantarea Inalt Preasfintitului Parinte Irineu, Arhiepiscop al Alba Iuliei , afirma ca aceasta carte este fundamentala in domeniul teologiei crestin ortodoxe iar autorul ei, preotul martir Ilarion V Felea este „un model de teolog si marturisitor al credintei”. Acest marturisitor „foarte important pentru Biserica” ne spune el insusi in prefata scrisa de dansul , ca a incercat sa redea esenta si sa demonstreze permanenta crestinismului prin invatatura ortodoxa ce ne lumineaza in privinta salvarii omenirii. Salvarea, mantuirea sufletelor noastre ne vine tocmai prin Iubirea intruchipata de Iisus Hristos. Altfel spus, asa cum inteleg si eu, Iubirea este singura arma impotriva raului caci izvoraste permanent si mantuitor din Bunatatea Lui Dumnezeu. Domnul sa ne lumineze mintea si sa ne imbuneze sufletul, mereu si mereu ! Amin.

parintele-ilarion-felea

„Sunt multe carti din care se poate citi adevarul existentei Lui Dumnezeu”, scrie parintele Ilarion, „cartea cerului instelat, cartea vremii – istoria , cartea inimii, etc. insa invatatura cea mai luminoasa despre Fiinta Lui Dumnezeu, o avem cuprinsa in cartea vietii, in Sfanta Scriptura. Nicaieri nu aflam raspunsuri mai lamurite si mai satisfacatoare la intrebarea : Cine sau ce este Dumnezeu ? – ca in Biblie. De la primul ei verset se spune clar si lapidar, ca Dumnezeu este Creatorul cerului si al pamantului (Facere, 1,1). E prima cunostinta pe care ne-o descopera Sfanta Scriptura despre Dumnezeu.

In Noul Testament intalnim aproape aceleasi numiri date Lui Dumnezeu ca si in Vechiul Testament. Iisus Hristos propaga credinta in Dumnezeu, Creatorul, Dumnezeul cel unic, Dumnezeul parintilor, Dumnezeul cel viu, Dumnezeul proniator, mantuitor si judecator al lumii. El ne mai invata ca Dumnezeu este Domnul slugilor, Stapanul viei, Bunul Dumnezeu care primeste rugaciunile oamenilor si iarta pe fiul care se pocaieste. Dar in Noul Testament, desi avem primita in intregime credinta in Dumnezeul Vechiului Testament, totusi avem si o revelatie noua despre Dumnezeu. Revelatia aceasta este unul din scopurile principale ale intruparii Mantuitorului (Ioan 17:6) . „Nimeni nu cunoaste pe Fiul decat Tatal, nici pe Tatal nu-L cunoaste decat Fiul si caruia va voi Fiul sa-i descopere.”(Matei 11:27). Iisus Hristos ne descopera ca Dumnezeu e Tatal nostru Parintele creator si iubitor al lumii si al oamenilor. Descoperirea numelui de Tata si introducerea iubirii parintesti in notiunea de Dumnezeu este una dintre cele mai insemnate revelatii facuta de Mantuitorul. Pe cat de mare, pe atat de simpla. Dumnezeu e Tatal iubitor si noi suntem frati intreolalta si fiii aceluiasi Parinte ceresc. El e Tatal, pentru ca ne-a creeat, ne-a aratat suprema iubire (Ioan 3:16), ne-a facut fagaduinte minunate si ne-a lasat Imparatia Sa mostenire (Luca 12:32) .Aflam si in Vechiul Testament lucruri in care e vorba de un Dumnezeu-Parinte, dar Iisus Hristos subliniaza acest adevar cu o energie si intr-o lumina deosebita. Pe langa iubire, Mamtuitorul mai reveleaza ca Dumnezeu este Duh (Ioan 4:24), e Spirit absolut si independent de orice limita sau materie.

Sfintii Apostoli primesc si propaga doctrina Mantuitorului despre Dumnezeu. Sfantul Apostol Pavel intrebuinteaza cu predilectie cuvintele Dumnezeu-Tatal, care are fata de oameni un scop mantuitor, iar Sfantul Apostol Ioan isi concentraza invatatura despre Dumnezeu in doua definitii clasice, unice, scurte si precise :

„Dumnezeu este Lumina” (I Ioan 1,5) si

„Dumnezeu este Iubire” (I Ioan 4,16)

Dintre toate numirile si definitiile care s-au dat lui Dumnezeu, aceasta din urma este cea mai aproape de inima omului. Dumnezeu este Iubire , Dragoste universala pura si eterna. Fiecare om stie si daca nu stie, simte  ca nimic nu este mai sfant si mai divin ca iubirea. Din sentimentul acesta adanc al iubirii, din experienta ei mistica, oricine poate sa-si dea seama mai bine ce este Dumnezeu si in ipostasul acesta, de Parinte iubitor, bun, sfant, drept, milostiv, in ce legatura spirituala se afla El cu sufletul lui…”

sursa : Religia Iubirii/ Ilarion V Felea – Ed. a 2- a rev. Alba Iulia : Reintregirea, 2009 ,134-136

 

postare si comentarii – Cristina David

 

 

 

Cum lucreaza Ispita prin om – Spre Tabor vol1 (III)

Pe langa duhurile necurate , si duhul lumii, cel de-al treilea ispititor este omul insusi , „cu sufletul si cu trupul sau (Efeseni 2:1-3, cu carnea, cu poftele, voile , gandurile, durerile, necazurile si patimile lui lumesti., despre care Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan scrie : <<Nu iubiti lumea ,nici cele ce sunt din lume, de iubeste cineva lumea, in acela nu este iubirea Tatalui. Caci tot ce este din lume, adica pofta trupului, pofta ochilor si trufia vietii, nu sunt de la Tatal, ci sunt din lume.>> (1 Ioan 2:15-16).”

„Ispita” , spune in continuare preotul Ilarion , „e un foc curatitor , un mijloc de incercare a credintei si a virtutii, de imbunatatire, desavarsire si mantuire. fapta buna in focul ispitelor se vadeste. Raul ajuta binele, binele si suferintele ajuta curatirea si desavarsirea sufletului. Incercarile ne vin spre invatatura si spre mantuire.”

La ce face referire autorul? Ispitit fiind , pe o cale sau alta din cele trei, credinciosul este indemnat, chemat as spune, sa incerce din rasputeri sa respinga si in final sa invinga ispita . Daca omul nu cauta sa lupte in ciuda suferintei si durerii si amagirilor, nu va putea depasi ispita si respinge pe ispititor,  iar sufletul lui va fi intinat si mai mult de cele lumesti si nu va avea parte de bucuria obtinerii virtutilor cerute lui de Dumnezeu . Nu va castiga nimic in rabdare, bunatate, milostivire, intelegere si iubire de aproapele. In concluzie, suntem cercetati de Domnul si incercati in credinta noastra si vointa de a invinge cele rele care ne tulbura sufletul impiedicandu-l sa vada lumina celor sfinte.

Citat Ilarion V Felea

„Ispitele sunt exercitii de intarire in credinta si in vointa, mijloace de formare a caracterului crestin, la care nu se poate ajunge decat prin sfortari si lupte <<pana la sange>> (Evrei 12::4).” Preotul Felea il citeaza pe Sfantul Macarie care constata si el ca „Tocmai pentru aceasta stau la mijloc ispitele si incercarile cele multe, supararile si luptele si picaturile de sudoare, pentru ca sa vadeasca cine a iubit numai pe Domnul singur cu adevarat pana la moarte cu toata vointa si din toata puterea lui.”

„Ispitele vadesc si sporesc in noi iubirea lui Dumnezeu, in bratele caruia aflam ajutor si ocrotire. Oricat am fi de buni sau de sfinti, cu cat se inmultesc mai mult ispitele, cu atat ne vom simti  mai aproape de Dumnezeu. Cu cat sunt mai grele si mai ingrozitoare, cu atat frica de primejdia lor ne face sa ne intoarcem si sa ne refugiem sub aripile proniei lui Dumnezeu.”

Rugaciune la vreme de ispite

Doamne, viforul necazurilor se ridica asupra mea si ape intrat-au pana la sufletul meu – dar intru Tine este toata nadejdea mea.
Tu cunosti pricina raului ce ma bantuie.
La tine perii capului meu sunt numarati.
La Tine , deci scap sip e Tine te rog sa departezi de la mine orice rau pierzator de suflet sis a-mi ajuti a birui toate ispitele ce ma invaluiesc. Ca Tu esti intarirea, scaparea si izbavitorul meu, Hristoase, Dumnezeule si Tie slava inaltam,
Tatalui si Fiului si Sfantului Duh. Amin

sursa : Spre Tabor vol1 (Pregatirea) – Preot Ilarion V Felea -ed Crugarux, 2007; pp149-151

postare si comentarii Cristina David