Roadele harului : sfintirea si desavarsirea duhovniceasca

Harul în unii este virtute, în alţii pocăinţă; în alţii cunoştinţă (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, p. 1651) şi, în toţi, ultimul semn al sfinţirii şi desăvârşirii. Gradul asemănării cu Dumnezeu, treapta ultimă a desăvârşirii, se arată în progresul stăpânirii sufletului asupra trupului, a spiritului asupra cărnii, în biruinţa omului nou asupra celui vechi, prin virtute şi har. Omul absorbit de har este un duh cu Domnul. Cum se frământă şi se dospeşte aluatul, aşa se frământă – şi uneori se chinuieşte – omul viaţa întreagă, pe de o parte să-şi spele şi să-şi şteargă păcatul de pe suflet, iar pe de altă parte să se întărească în virtute, cu ajutorul şi binecuvântarea harului. Păcatul îl apasă, îl nelinişteşte, îl doare; virtutea îl atrage şi-l îmbărbătează; harul îl sfinţeşte, îi înviorează puterile sufleteşti; îl ridică, îl împacă cu sine şi cu Dumnezeu; îl înnoieşte şi astfel îl linişteşte şi desăvârşeşte. Suntem robii eurilor noastre mărunte. Liberaţi-vă, creştini, şi creaţi-vă în duh forme cât mai alese de frumuseţe, de bunătate, şi virtute. «Harul Domnului … cu duhul vostru, fraţilor. Amin» (Gal. 6:18).

Omul nu este o fiinţă nevolnică, slăbănoagă, cu neputinţă de îmbunătăţit, ci cultivat şi civilizat; dar nu este nici o fiinţă desăvârşită. Se poate îmbunătăţi (ameliora); poate deveni un creator de valori, de cultură şi civilizaţie; se poate cultiva şi desăvârşi.

Desăvârşirea omului se înfăptuieşte prin voinţă liberă (hotărâre), prin virtute morală (efort personal) şi mai ales prin har.  In drumul spre desăvârşire – ca să nu ne oprim, să cădem, să ne întoarcem sau să rătăcim, ne trebuie mult curaj, multă statornicie, multă sfătuire şi multă stăruinţă, răbdare, strădanie, viaţă nepătată, adică virtute, şi mai ales har de la Dumnezeu.

Harul este puterea cea mai apropiată şi calea cea mai scurtă, cea mai uşoară şi cea mai sigură prin care ajungem la sfinţire şi desăvârşire.

Preot Ilaron V Felea „Spre Tabor” vol. IV, Desavarsirea, p.187

Cristina David

Harul trezeste in chip dumnezeiesc constiinta

 

Firea este schimbătoare; depinde numai de voinţă, ca  cineva să fie copil al lui Dumnezeu, sau fiu al pierzării (2 Tes. 2:3), căci libera hotărâre rămâne.”

Acest fapt trebuie reţinut şi subliniat: omul poate conlucra liber cu harul, dar îl poate şi respinge. Harul nu vine peste cei ce nu voiesc. Omul poate zice: da sau nu; poate zice: vreau sau poate zice: nu vreau… Aici se deosebeşte el de animale, aici stă toată demnitatea, dar şi răspunderea lui, în religie, în cultură, şi pretutindeni în viaţă. Din partea sa, harul nici nu sileşte (constrânge), nici nu distruge firea, ci o ajută şi o perfecţionează, o îmbunătăţeşte şi desăvârşeşte; o reface şi o restaurează în Hristos.

Harul „trezeşte în chip dumnezeiesc conştiinţa” (Cuviosul Marcu Ascetul, Filocalia 1, p. 257). ; harul luminează în chip dumnezeiesc mintea; harul întăreşte în chip dumnezeiesc voinţa în bine; harul în chip dumnezeiesc desfătează inima; harul sfinţeşte, înnoieşte şi desăvârşeşte puterile sufletului; „harul Duhului nu desfiinţează câtuşi de puţin puterea firii, ci mai degrabă, fiind slăbită prin întrebuinţarea ei într-un mod potrivit firii, înălţând-o la înţelegerea celor dumnezeieşti” (Sf. Maxim Mărturisitorul). Tot Sf. Maxim spune că alta este raţiunea firii şi alta este raţiunea harului şi de aceea „sfinţii ca sfinţi făceau minuni din pricina harului, dar ca oameni pătimeau din pricina firii. Aceasta pentru că harul nu desfiinţa trăsătura pătimitoare a firii, dat fiind că raţiunile firii şi ale harului nu se amestecau nicicum.

„O dată ce raţiunea harului şi a firii nu este una şi aceeaşi, nu trebuie să ne nedumirească faptul că unii sfinţi au rămas uneori deasupra pătimirilor, iar alteori au fost doborâţi de ele. Căci trebuie să ştim că minunea este a harului, iar pătimirea a firii.(Sf. Maxim Marturisitorul).

Pr. Ilarion V Felea – Spre Tabor vol IV pp. 172-174

Cristina David