Harul este apa vie care astâmpără setea sufletului

Harul este apa vie care astâmpără setea sufletului (nu toate apele astâmpără setea), apa sfântă care spală şi curăţeşte sufletul de rugina şi răutatea păcatului; alifia sfântă care vindecă durerea şi suferinţa sufletului; focul sfânt care arde spinii patimilor şi topeşte gheaţa inimilor împietrite sub vraja răului. Cerul nu cade pe pământ, dar îşi trimite roua şi ploaia binecuvântată; harul e roua şi ploaia cerului în sufletele credincioşilor. Soarele luminează, încălzeşte şi rodeşte pământul; harul e soarele sufletului.

Dumnezeu este izvorul, sămânţa vieţii; harul este izvorul cel viu al vieţii duhovniceşti, sămânţa cea vie a slavei cereşti, pâinea de întărire, luminare şi desăvârşire a vieţii dumnezeieşti în om. Harul este seva aceea sfântă şi dătătoare de viaţă, care trece din viţă în mlădiţe, din măslin în ramuri, din Hristos în creştini, ca să le dea puterea vie de creştere, de înflorire şi rodire. Ce nu mai poate face omul prin puterile lui mărginite, ca să se sfinţească şi să se desăvârşească, face, lucrează harul, prin puterile lui nemărginite.

Parintele Ilarion V Felea, Spre Tabor vol IV: Desavarsirea, Editura Crigarux

Cristina David

De ce cautam viata in Iisus Hristos? Vita si mladitele – Pr. Ilarion V Felea

Tie, Doamne, iti multumim si Tie ne rugam din tot sufletul nostru, pe Tine Te laudam pentru tot ce avem in viata noastra si pe Tine te binecuvantam !

„….viaţa noastră este un dar de la Dumnezeu, menit a se înmulţi şi înfrumuseţa, până la asemănarea cu El.

Unii fac din ea o tragedie, o piesă de durere, alţii fac din ea o comedie, o piesă de glume şi de petrecere; alţii fac din ea o poezie frumoasă, o nuvelă, un roman.

Cei mai buni oameni, învăţaţi şi luminaţi de IisusHristos, fac din viaţa lor muncă, istorie, strădanie de a scoate din ea chip şi asemănare cu Dumnezeu, cu IisusHristos. Drept aceea – “Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”.

Viţa şi mlădiţele

“Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele…” (In. 15, 5)

Viaţa aceasta de model întipărită, sădită în noi de la naştere, în Sf. Botez, sunt datori să o descopere şi să o trăiască toţi creştinii: “Viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru cel muritor” (2 Cor. 4,12). Aici e tot programul, tot planul şi idealul creştin: viaţa spre Hristos, viaţa în Hristos, viaţa cu Hristos; viaţa lui Hristos în viaţa noastră, sufletul lui Hristos în sufletul nostru, mintea lui Hristos în mintea noastră, inima lui Hristos în inima noastră, privirea lui Hristos în ochii noştri, ascultarea lui Hristos în urechile noastre, graiul lui Hristos în graiul nostru, mâinile lui Hristos în mâinile noastre, picioarele lui Hristos în picioarele noastre, trupul lui Hristos în trupul nostru, sângele lui Hristos în sângele nostru.

 

– Extras din Pr. Ilarion V. Felea, “Spre Tabor”, vol. IV – Desăvârşirea, Editura Crigarux –

sursa : https://ajore.wordpress.com

Cristina David

Curatirea si paza inimii

„Fericiti cei cu inima curata” (Mt 5:8)

Acum in perioada Postului Sfintelor Pasti , cand accentul il punem pe imbunatatirea vietii noastre duhovnicesti prin aplecarea cu si mai mare devotiune asupra rugaciunii zilnice , prin efortul de a ne abtine de la cele rele – ganduri, fapte, vorbe – aceste cateva invataturi ale parintelui Ilarion Felea , privind puterea inimii omului si pe care le-am ales pentru postare , ne pot da un ajutor pretios pentru mentinerea unei stari sufletesti propice implinirii scopurilor noastre duhovnicesti.

A New Design

„Lucrarea duhovniceasca pentru dezrobirea, imbunatatirea si desavarasirea omului incepe si se hotaraste inauntru sufletului sau, in inima”. Parintele face distinctia intre inima ca organ puternic si vital in functionarea corpului omenesc pe de o parte, si inima sufletului. Caci „inima este resedinta si motorul tuturor puterilor sufletesti…inima este constiinta morala…Inima e centrul de lumina al sufletului, focarul din care ies raze si sclipiri fara de sfarsit. Omul de inima este omul de constiinta, omul religiei si al iubirii. Omul „fara inima” este omul fara constiinta, fara religie, fara iubire. Cele mai mari virtuti si fapte bune le-au intruchipat oamenii de inima . Cele mai mari crime le-au facut oamenii fara de inima, fara  religie, fara iubire, fara Dumnezeu – ateii.”

In volumul al doilea al lucrarii sale „Spre Tabor” subintitulat „Curatirea” , parintele Ilarion Felea are un capitol special dedicat curatirii si pazei inimii. In paginilile lui el se opreste asupra invataturii pe care o gasim despre inima in  Sfanta Scriptura . Cunoscandu-le si retinandu-le , considera parintele pe buna dreptate , „Intelegem mai bine ce este inima si care e locul si puterea inimii in lupta pentru curatirea , luminarea si desavarsirea vietii spirituale .

PicMonkey Collagevbnasg

„Cele dintai senzatii, simtiri sufletesti si sentimente de care aminteste Sfanta Scriptura sunt nevinovatia si iubirea fara prihana., Adam si Eva, cei dintai oameni  <<erau goi si nu se rusinau>>. Urmeaza dorinta de slava, lacomia de mancare, trufia si pofta si…rusinea.” Ispititi fiind dupa cum stim de catre sarpe (Satana) sa fie si ei ca Dumnezeu, cunoscand binele si raul, au mancat din pomul cunostintei care era ispititor la vedere. „Atunci si-au dat seama ca au gresit, li s-au deschis ochii si s-au rusinat (Facerea 3: 5-7). Trupul a trezit in ei pofta de mancare din fructul oprit, inima i-a mustrat  si i-a facut sa se rusineze de greseala facuta.”. Se mentioneaza in continuare ca in paginile Vechiului Tastament David aminteste foarte des despre inima in Psalmii sai. „Randuielile Domnului sunt drepte, ele veselesc inima, poruncile Domnului sunt stralucite, ele lumineaza ochii…Doamne, scaparea mea si izbavitorul meu, primite sa fie inaintea Ta cuvintele gurii mele si cugetele inimii mele placute sa fie inaintea Ta! (Ps. 18:8, 15).”  Urmeaza multe citate din proorocii si profetii Vechiului Testament si alti Psalmi ai lui David… ”  Profetul Natan zice : << Fa tot ce-ti spune inima, caci Dumnezeu este in tine>> (1 Paral. 17:2)  …Dupa profetul Ieremia, <<inima e mai adanca decat orisice>> (17:9)…Priceperea ei vine de la Domnul. Pocainta din inima aduce cu sine iertarea si dezrobirea sufletului (24:7) De aceea striga profetul ; <<Curateste-ti inima de rautate, Ierusalime, ca sa te mantuiesti>> (Ier 4:14) . Razvratirea, viclenia, stricaciunea si ticalosia (Oseia 5:4) inimii vor primi osanda meritata.  Rugaciunea cu lacrimi si din inima curata , ii obtine regelui Ezechia , de la Dumnezeu iertarea pacatelor si prelungirea vietii cu inca cincisprezece ani atunci cand el se pocaieste sincer dupa ce profetul Isaia ii aduce vestea mortii …Precum vedem, iubiti si binecuvantati crestini, e plin Vechiul Testament de invataturi care privesc inima si curatia ei. Faptul acesta arata insemnatatea ei hotaratoare in viata sufletului ca si in viata trupului.”.

„Inima buna si curata face omul bun si curat. Inima rea si pangarita face omul rau, ticalosit, indracit. De aceea nu trebuie sa lipseasca niciodata din mintea noastra gandul de a fi oameni dupa inima Lui Dumnezeu – care va face toate voile Lui Dumnezeu, ca David, nici de pe buzele noastre rugaciunea pentru curatirea inimii, care de trei mii de ani desteapta si inalta sufletele oamenilor credinciosi: <<Inima curata zideste intru mine, Dumnezeule, si duh drept innoieste inlauntrul meu>>(Ps 50:11)”.

Noul Testament contine bogate referiri si invataturi referitoare la inima omului , si mai multe decat in Vechiul Testament.  „Mantuitorul, n cuvintele cele mai simple, cuprinde cea mai inalta intelepciune despre inima si curatia ei. <<Fericiti cei cu inima curata , ca aceia vor vedea pe Dumnezeu>>”

In postari viitoare , cu ajutor de la Domnul voi selecta si alte invataminte pentru credinciosii crestini care doresc sa duca o viata mai curata si pe placul Lui Dumnezeu, din aceeasi lucrare a parintelui Ilarion Felea.

 

postare si comentarii – Cristina David

INIMA in VIATA DUHOVNICEASCA

Inima in Viata Duhovniceasca – Parintele Ilarion Felea

„Imparatia Lui Dumnezeu este inlauntrul vostru, in inima ” (Luca 17:21)

Nu este lucru usor sa privesti si sa citesti inima omului..”De ar putea cineva/ S-ami citeasca inima/ Ar ceti pan-ar rmuri/ si tot n-ar ispravi” (spune versul si cantecul popular)
Acolo, in adancurile ei sunt ascunse taine mari: lumini si umbre,virtuti si pacate, puteri si slabiciuni, vapai si ruini, viata si moarte, frumuseti si uraciuni, ingeri si demoni, ceruri si iaduri…In inima omului, mica, mari focuri ard; ardeaici ceva din vapaia vesniciei. aici se ascund visele si dorurile; aicieste mlastina deznadejdii si ancora nadejdii; aici se afla comorile cele mai scumpe, cele mai mari si adevarate …dar si cele false, uneori.
Dupa Sfantul Macarie cel Mare – adanc si mare cunoscator al sufletului omenesc – inima la unii este palat al Lui Hristos, la altii bordel..la unii holda de grau, la altii camp de spini: la unii cer si lumina, la altii prapastie intunecoasa.

„Palatul Lui Hristos este inima” ; aici locuieste si Se odihneste Hristos, cu ingerii si cu duhurile sfinte, cand e curata. (Sf Macarie cel Mare – Omilii duhovnicesti,p 96)

step000256

sursa : Pr Ilarion Felea – Spre Tabor vol II – Curatirea pp 162-163

Un simplu comentariu , de fapt o mica rugaciune :

Ajuta-ne Doamne al nostru ca inima sa ne fie Granarul gandurilor , simtirilor, si faptelor bune , sa culegem la sfarsitul vietii noastre aici mantuirea sufletelor noastre si viata vesnica in Lumina. Caci numai Tu ne poti da acest har prin Duhul Tau Sfant . AMIN

postare Cristina David

 

 

Cum lucreaza Ispita prin om – Spre Tabor vol1 (III)

Pe langa duhurile necurate , si duhul lumii, cel de-al treilea ispititor este omul insusi , „cu sufletul si cu trupul sau (Efeseni 2:1-3, cu carnea, cu poftele, voile , gandurile, durerile, necazurile si patimile lui lumesti., despre care Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan scrie : <<Nu iubiti lumea ,nici cele ce sunt din lume, de iubeste cineva lumea, in acela nu este iubirea Tatalui. Caci tot ce este din lume, adica pofta trupului, pofta ochilor si trufia vietii, nu sunt de la Tatal, ci sunt din lume.>> (1 Ioan 2:15-16).”

„Ispita” , spune in continuare preotul Ilarion , „e un foc curatitor , un mijloc de incercare a credintei si a virtutii, de imbunatatire, desavarsire si mantuire. fapta buna in focul ispitelor se vadeste. Raul ajuta binele, binele si suferintele ajuta curatirea si desavarsirea sufletului. Incercarile ne vin spre invatatura si spre mantuire.”

La ce face referire autorul? Ispitit fiind , pe o cale sau alta din cele trei, credinciosul este indemnat, chemat as spune, sa incerce din rasputeri sa respinga si in final sa invinga ispita . Daca omul nu cauta sa lupte in ciuda suferintei si durerii si amagirilor, nu va putea depasi ispita si respinge pe ispititor,  iar sufletul lui va fi intinat si mai mult de cele lumesti si nu va avea parte de bucuria obtinerii virtutilor cerute lui de Dumnezeu . Nu va castiga nimic in rabdare, bunatate, milostivire, intelegere si iubire de aproapele. In concluzie, suntem cercetati de Domnul si incercati in credinta noastra si vointa de a invinge cele rele care ne tulbura sufletul impiedicandu-l sa vada lumina celor sfinte.

Citat Ilarion V Felea

„Ispitele sunt exercitii de intarire in credinta si in vointa, mijloace de formare a caracterului crestin, la care nu se poate ajunge decat prin sfortari si lupte <<pana la sange>> (Evrei 12::4).” Preotul Felea il citeaza pe Sfantul Macarie care constata si el ca „Tocmai pentru aceasta stau la mijloc ispitele si incercarile cele multe, supararile si luptele si picaturile de sudoare, pentru ca sa vadeasca cine a iubit numai pe Domnul singur cu adevarat pana la moarte cu toata vointa si din toata puterea lui.”

„Ispitele vadesc si sporesc in noi iubirea lui Dumnezeu, in bratele caruia aflam ajutor si ocrotire. Oricat am fi de buni sau de sfinti, cu cat se inmultesc mai mult ispitele, cu atat ne vom simti  mai aproape de Dumnezeu. Cu cat sunt mai grele si mai ingrozitoare, cu atat frica de primejdia lor ne face sa ne intoarcem si sa ne refugiem sub aripile proniei lui Dumnezeu.”

Rugaciune la vreme de ispite

Doamne, viforul necazurilor se ridica asupra mea si ape intrat-au pana la sufletul meu – dar intru Tine este toata nadejdea mea.
Tu cunosti pricina raului ce ma bantuie.
La tine perii capului meu sunt numarati.
La Tine , deci scap sip e Tine te rog sa departezi de la mine orice rau pierzator de suflet sis a-mi ajuti a birui toate ispitele ce ma invaluiesc. Ca Tu esti intarirea, scaparea si izbavitorul meu, Hristoase, Dumnezeule si Tie slava inaltam,
Tatalui si Fiului si Sfantului Duh. Amin

sursa : Spre Tabor vol1 (Pregatirea) – Preot Ilarion V Felea -ed Crugarux, 2007; pp149-151

postare si comentarii Cristina David

Parintele Ilarion Felea – cuvinte care hranesc si inalta sufletul

 

lacrimi

„Lacrimile spun în graiul lor tainic cât de mult iubim virtutea şi cât de mult urâm păcatul. Pământul îşi are izvoarele, omul lacrimile. Pentru pământ, izvoarele sunt puteri de viaţă şi de rodire; pentru om lacrimile sunt izvoare de înviorare şi înviere duhovnicească, de ispăşire şi sfinţire, de mângâiere şi fericire cerească.

teofanCHURC101

Păcatul ne desparte de Dumnezeu şi ne spurcă; rugăciunea ne spală, ne sfinţeşte, ne deschide din nou calea spre lumina şi iubirea lui Dumnezeu. Cine înaintează în rugăciune, se apropie de Dumnezeu. În rugăciune ne apropiem de Dumnezeu şi Dumnezeu de noi. Rugăciunea e scară spre cer şi cheia minunată prin care se deschide raiul. Omul care stă mult timp în mijlocul florilor, se parfumează de mirosul lor. Aşa şi omul care petrece mult timp în rugăciune, îşi parfumează sufletul cu însuşirile vieţii divine.

CHURC101

Rugăciunea umple inima de frumuseţe şi iubire, de pace şi de bucurie, de sfinţenie şi de toate virtuţile dumnezeieşti. De aceea pe bună dreptate a fost numită sărbătoarea bucuriei. Cine trăieşte o viaţă în rugăciune neîncetată, de trezvie şi de smerenie, poate prăznui în fiecare zi şi în fiecare ceas, în inimă, în chip tainic, o sărbătoare de bucurie” –

Pr. Ilarion Felea, Spre Tabor

Spre Tabor – cartea de capatai a Preotului Ilarion V Felea – in aprecierea Mitropolitului Bartolomeu Valeriu Anania

Spre Tabor, de Parintele Ilarion Felea

Spre Tabor – preot Ilarion FELEA (vol. 1,2 si 3)

 

O mare isprava duhovniceasca au infaptuit Parintele Staret Justin Parvu si obstea sa din manastirea Petru Voda publicand opera SPRE TABOR prin recuperarea manuscriselor ramase de la Preotul Profesor Ilarion V. Felea, a carui viata pamanteasca s-a stins in temnita de la Aiud in 1961. Eram acolo, numele sau circula luminos printre detinuti, dar nu mi-a fost dat sa-l intalnesc in gigantica inchisoare de pe malul Muresului, unde nici pe propriul meu frate nu l-am vazut decat accidental, cateva clipe.

Spre_Tabor_1_Luminarea.-coperta_1_2-300x148

Primul volum, subintitulat Pregatirea, aparut la Editurile Crigarux si Manastirea Petru Voda, este urmat acum de cel de al doilea, subintitulat Curatirea, pentru care mi s-a cerut o predoslovie. Pregatirea si Curatirea sunt, de fapt, cele doua mari etape suitoare ale vietii si desavarsirii duhovnicesti, asa cum au fost ele puse in randuiala de catre marii lor traitori, potrivit Sfintelor Scripturi si propriilor experiente.

Spre_Tabor_2_Curatirea.-coperta_1_2-300x144

Autorul este un excelent cunoscator al textelor biblice, pe care le ordoneaza in functie de planul general al cartii, dar si al traditiei rasaritene. Dar nu asupra lor vreau sa ma opresc. Eruditia patristica si splendoarea incursiunilor hermeneutice l-ar indemna pe cititor sa creada ca se afla in fata unui tratat de teologie academica, sobra, elaborata la rece si redactata cu acribie terminologica, ceva de genul scrierilor dogmatice ale Parintelui Staniloae.  Surpriza vine din paginile sau paragrafele in care autorul adopta un ton colocvial, viu, patetic, insufletit si insufletitor, ca si cum le-ar spune catorva prieteni sositi pe neasteptate la masa lui de lucru: Hai sa va spun ce-am scris astazi, alternand lectura cu parafrazari verbale, totul fiind insotit de o masurata gesticulatie pastorala. De abia atunci iti dai seama ca ai in fata o carte de predici sau, cel putin, de meditatii publice, pe care Preotul Ilarion Felea le-a alcatuit dupa textul unor tahigrame, asa cum facea, la vremea lui, Sfantul Ioan Gura de Aur.

Spre_Tabor_3_Luminarea.-coperta_1_2-300x148

Asocierea acestor doua nume nu e nici intamplatoare si nici exagerata, chiar daca pastrarea proportiilor se impune. Geniul unuia si talentul celuilalt pot sta alaturi si prin sfarsitul lor tragic, vecin cu martiriul. Ceea ce insa il apropie pe Felea de Sfantul Ioan (pe care, dupa toate probabilitatile, si-l luase ca model) este suflul oratoric, dinamica ideilor si caldura expresiei, acea revarsare a inimii, calda, in spumele torentilor mintali, curgere a Duhului Sfant spre launtrul fiintei totale a celor ce asculta. Daca nu e de mirare ca marele Ioan era rasplatit cu aplauze in biserica, sunt absolut convins ca ascultatorii Parintelui Felea de abia se stapaneau sa nu o faca, multumindu-se sa-l ovationeze printr-o lacrima a bucuriei duhovnicesti.

Este omagiul pe care i-l aduc editorii si cititorii acestor carti.

BARTOLOMEU VALERIU ANANIA, Arhiepiscop si Mitropolit

articol preluat din Revista ATITUDINI – 4 mai 2009

NOTA Imi permit o scurta adaugire la cuvintele finale ale acestui text pe care l-am citit cu mare emotie. Nu il gasisem pana astazi oricat de multa si insistenta mi-a fost cautarea pe net. Dar…cine cauta gaseste , ni s-a spus si ni s-a promis . Char asa este.

Parintele Ilarion care slujea si predica la Catedrala Ortodoxa a Aradului nu avea cum sa primeasca aplauze pe timpul acela …palme si acuze a primit insa , fara numar de la chiar ierarhii Bisericii . Si invidii care au dus la defaimarea lui pe motive „social- politice”, sentimente starnite de raul care este vesnic activ in orice loc…Fara vreun fundament real. Devenise incomod , era evident pentru cei care cunosteau conjunctura . Au fost vremuri crancene. Dar….atunci cand era randul sau ca sa tina predica dupa slujirea sfantei liturghii, treptele si strada din fata Catedralei erau neincapatoare pentru cei care veneau  sa-l asculte vorbind . Acest lucru a fost consemnat in scris si prin viu grai de martori prezenti atunci . Cuvinetele lui rostite din toata inima se adresau direct sufletelor celor prezenti, si erau primite si absorbite cu multa sete duhovniceasca de credinciosi pentru ca nu erau seci si golite de Iubirea care penetreaza fiecare Cuvant al Domnului , ele porneau direct din inima preotului catre inimile fiilor lui in Hristos. …”suflul oratoric, dinamica ideilor si caldura expresiei, acea revarsare a inimii, calda, in spumele torentilor mintali, curgere a Duhului Sfant spre launtrul fiintei totale a celor ce asculta.”… Minunata redare a bucuriei duhovnicesti depline  traite in prezenta Preotului martir Ilarion Felea. Dumnezeu sa-i odihneasca in pacea Lui  pe Parintele Ilarion cat si pe ierarhul mult induhovnicit care a scris aceste randuri.

Cristina David

 

IN MEMORIAM PARINTELE ILARION FELEA – sfantul marturisitor care a pornit din temnita de la Aiud spre Taborul Vesniciei

Viaţa părintelui Ilarion Felea Mărturisitorul – Astăzi, 18 septembrie, se împlinesc 51 de ani de la trecerea la Domnul a părintelui mucenic Ilarion Felea.

Părintele Ilarion Felea este destul de puţin cunoscut în vremea noastră. El a fost un propovăduitor al Evangheliei foarte apreciat, atât de popor cât şi de intelectualitate, la jumătatea secolului trecut. Profesor la Academia Teologică din Arad, părintele a scris multe lucrări teologice, cea mai importantă fiind Spre Tabor, lucrare pe care părintele Justin Pârvu o consideră„cea mai bună operă a Ortodoxiei româneşti de până acum. Părintele Ilarion Felea este un adevărat geniu liturgic al teologiei ortodoxe, al Bisericii Ortodoxe. (…) Opera Spre Tabor este a doua, după acest tezaur al Ortodoxiei care se cheamă Filocalia, fiind o desăvârşită tâlcuire a Filocaliei” .

Despre înalta sa trăire duhovnicească, părintele Stăniloae a mărturisit: „Părintele Ilarion Felea m-a depăşit”. Chiar dacă textul care urmează nu reuşeşte să ofere o imagine completă a personalităţii părintelui Ilarion, îl oferim cititorilor, nădăjduind ca, în viitorul apropiat, când jurnalul părintelui Ilarion va vedea lumina tiparului să putem înţelege mai multe despre acest smerit mărturisitor al lui Hristos, mort în temniţele Aiudului, care acum se bucură cu toţi sfinţii mucenici în Împărăţia Cerurilor.

Preotul profesor Ilarion Virgil Felea, autorul acestui valoros volum, s-a născut la 21 martie 1903 în comuna Valea Bradului, judeţul Hunedoara, unde tatăl său era preot. A urmat şcoala primară în comuna natală (1910-1914), iar cursurile liceale la Liceul „Avram Iancu” din Brad (1914-1920) şi la Liceul „Moise Nicoară” din Arad (1920-1922), unde şi-a luat bacalaureatul.

Între anii 1922-1926, a studiat teologia la Academia „Andreiană” din Sibiu, unde şi-a luat diploma de capacitate preoţească, la 22 iunie 1926. În anul şcolar 1926-1927 a funcţionat ca profesor suplinitor la Liceul „Avram Iancu” din Brad. La 29 iulie 1927, a fost hirotonit preot în cadrul Arhiepiscopiei Sibiului, de la 6 august, acelaşi an, slujind ca preot paroh la Valea Bradului până la 30 august 1930, când a trecut în Eparhia Aradului, obţinând prin concurs parohia Arad-Şega. Între anii 1927-1929, a urmat şi absolvit cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Cluj.

În parohia Arad-Şega, desprinsă de curând din parohia Arad – Centru, tânărul şi entuziastul preot a moştenit o biserică nouă, ridicată în roşu, o modestă casă parohială, o „Casă culturală”, fostă şcoală confesională, ce se cereau renovate şi extinse, şi o populaţie alcătuită în majoritate din români ortodocşi, cei mai mulţi fiind meseriaşi şi muncitori la fabricile „Astra” şi UTA, din apropiere.

Cu dârzenia sa de mare luptător şi jertfitor pentru Biserică şi Neam, cu zelul său misionar, slujitor evlavios la altar şi păstor de vocaţie,

„care îşi pune sufletul pentru oile sale” (Ioan 10, 11),

„fără de prihană…, veghetor înţelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să înveţe pe alţii…, neagonisitor de câştig urât, ci blând, paşnic, neiubitor de argint, binechivernisind casa lui…” (I Timotei 3, 2-4),

îmbinând fericit altarul şi amvonul bisericii cu catedra şcolii şi cu activitatea intensă de la Casa culturală, izbuteşte să câştige, în scurtă vreme, inimile şi interesul credincioşilor. În decursul celor nouă ani de slujire şi păstorire în această parohie, n-a renunţat nici la strădaniile sale de cunoaştere şi adâncire teologică, nici la harul scrisului, în care a debutat încă din anul 1924, la Revista Teologică din Sibiu, pe când era student.

La 20 decembrie 1932, şi-a luat licenţa la Facultatea de Teologie din Bucureşti, cu subiectul „Mântuirea după concepţia ortodoxă, catolică, protestantă şi sectantă”, iar la 30 octombrie 1939, doctoratul în Teologie cu valoroasa teză „Pocăinţa, studiu de documentare teologică şi psihologică”, publicată în „Seria Teologică”. Tot în acest timp, a colaborat la următoarele reviste şi ziare: Revista Teologică şi Telegraful Român din Sibiu, Biserica şi Şcoala, Apărarea Naţională, Aradul, Graniţa, din Arad, Renaşterea din Cluj, Viaţa ilustrată din Sibiu-Cluj, Zărandul din Brad, Lumina satelor, Oastea Domnului din Sibiu, şi a scos de sub tipar studii teologice şi lucrări de popularizare: „Convertirea creştină”, tipărită în Seria Teologică Sibiu 1935; „Critica ereziei baptiste”, tot în Seria Teologică, Sibiu 1937; „Dumnezeu şi sufletul în poezia română contemporană”, în colecţia „Cărţile vieţii” din Cluj, 1937; „Beţia din punct de vedere religios, ştiinţific şi social”, în Biblioteca creştinului ortodox Arad, 1931; „Icoane alese din viaţa Ortodoxiei”, tot în Biblioteca creştinului ortodox Arad, 1935 şi „Drumul crucii” (în colaborare), Arad, 1937.

În anul universitar 1937-38, a funcţionat ca profesor suplinitor la Academia Teologică din Cluj, iar de la 1 ianuarie 1939, a fost numit preot la parohia Arad-Centru, unde a funcţionat până la 30 septembrie 1942, fiind reintegrat la aceeaşi parohie la data de 1 iulie 1952, activând până la 25 septembrie 1958, când a fost ridicat de Securitate.

La 1 octombrie 1938, a fost numit profesor la Catedra de dogmatică şi apologetică de la Academia Teologică din Arad, unde a funcţionat până în 1948, deţinând un anumit timp şi funcţia de Rector. A predat cu competenţă şi aleasă dăruire, studenţilor din anul III şi IV, Teologia dogmatică, Teologia morală, Ascetica şi mistica şi Omiletica practică. La 1 iunie 1939, i s-a încredinţat şi redactarea revistei „Biserica şi Şcoala”, căreia i-a purtat de grijă până în anul 1945, şi mai apoi, la 1 august 1943 până în 1945, „Calea mântuirii”, foaie religioasă pentru popor. În paginile lor publică o seamă de articole de teologie şi viaţă bisericească, informaţii şi recenzii despre cărţi şi reviste.

Perioada în care a slujit ca preot la parohia Arad-Centru şi totodată redactor la revistele „Biserica şi Şcoala” şi „Calea mântuirii”, de asemenea, ca profesor la Academia Teologică din Arad, poate fi considerată cea mai prodigioasă din activitatea preotului profesor Ilarion V. Felea.

A continuat colaborarea la „Revista Teologică” din Sibiu până în anul 1943, a mai colaborat la revista „Duh şi Adevăr”, la reviste oficiale ale Mitropoliei Banatului şi la alte reviste şi ziare din Arad, a rostit şi publicat o seamă de conferinţe religioase şi de cultură.

Totdeauna bine documentat, aducea precizări, sensibiliza inimi şi minţi îndoielnice sau rezervate, îndreptându-le şi aducându-le în albia Bisericii, statornicind la cunoaştere şi mărturisire a lui Hristos. Catedrala ortodoxa din AradPrin predicile şi meditaţiile sale rostite de la amvonul Catedralei şi în alte biserici, totdeauna bine pregătite şi de actualitate, a atras spre rugăciune şi Biserică un număr însemnat de intelectuali, care veneau să-l asculte şi cu care întreţinea legături spirituale cât mai apropiate. Îndrăzneţ şi pătrunzător, cuvântul preotului Ilarion V. Felea, rostit cu glas de tunet şi cu duh de profet, dezbărat de orice dulcegărie şi repeţire, în care se simţea obişnuinţa dascălului de a vorbi, aducea lumina şi determina transformări lăuntrice. Au văzut lumina tiparului în acest timp: „Teologie şi preoţie”, în Anuarul Academiei Teologice din Arad pe anul 1938/1939; „Paisie şi paisianismul”, în colecţia „Cărţile Vieţii”, – Cluj 1940; „Catehism creştin ortodox”, Arad, 1955, tipărit în patru ediţii; „Sfintele Taine”, în Biblioteca „Veniţi la Hristos”, Sibiu, 1946; „Mântuirea”, în Biblioteca „Calea Mântuirii”, Arad, 1947. A redactat Calendarul eparhial (Îndrumătorul tipiconal) pe anii 1948, 1952, 1956 şi a tipărit un „Antologhion” pentru preoţi, cântăreţi şi pentru folosul acestora şi al altor credincioşi, ca îndreptar de cântare bisericească.

Culmea cea mai înaltă a acestor tipărituri o atinge însă preotul profesor Ilarion V. Felea prin ciclul de cărţi de predici, conferinţe şi meditaţii religioase, în care a încercat şi a izbutit a defini esenţa, doctrina şi apologia creştinismului, răspunzând, în acelaşi timp, unei întrebări potrivite oricărui volum, ce va apărea la vremea lui şi cu voia cea sfântă a lui Dumnezeu: „Ce este creştinismul?”, din care au văzut lumina tiparului: „Duhul Adevărului”, de conţinut dogmatic, apărută cu binecuvântarea Episcopului Andrei Magieru în Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului, editată la Arad în 1942, ediţia a II-a tot la Arad, în 1943, premiată de Academia Română, amândouă ediţiile bucurându-se de o largă răspândire în rândul preoţimii şi al credincioşilor, material folosit ca îndreptar în predicile de pe amvoanele bisericilor şi nu o dată, în lipsa unui preot la altar, citite de cântăreţul stranei la slujba Utreniei, drept hrană sporitoare în credinţă, în viaţa creştină, alături de sau în locul tradiţionalei Cazanii.

Tot cu binecuvântarea P.S. Părinte Episcop Andrei al Aradului şi a Veneratului Consiliu Eparhial, a văzut lumina tiparului Religia Iubirii, de cuprins apologetic, apărută la aceeaşi editură, la Arad, în 1946. În viaţa preotului Ilarion V. Felea, ca şi în a noastră, a tuturor, au intervenit apoi anii Joii Pătimirilor, datorate dictaturii materialist-ateiste, în decursul cărora a fost pusă la grea încercare viaţa şi existenţa sa ca om. La data de 3 martie 1945, a fost ridicat împreună cu o seamă de oameni de cultură şi de trăire religioasă şi deţinut în lagărul de la Caracal, până în iulie 1945. În dimineaţa Bobotezei, 6 ianuarie 1949, după ce a terminat cu sfinţirea caselor, a fost ridicat şi dus într-o pivniţă insalubră şi înghesuită, anchetat, deţinut o vreme singur într-o celulă de la capătul etajului II, rezervată pe seama aşa-numiţilor deţinuţi politici.

A fost transferat apoi la Penitenciarul din Timişoara, iar la 28 octombrie 1949, a fost judecat şi condamnat la un an închisoare corecţională pentru „omisiunea denunţării”, trecând şi prin celulele vechi ale Aiudului, de unde a fost eliberat la data de 5 ianuarie 1950. După eliberare, a lucrat la Biblioteca Sfintei Episcopii, apoi, la data de 1 iulie 1952, a fost reintegrat ca preot la parohia Arad-Centru (Catedrală) din Arad, unde activează până la data arestării.

La data de 25 septembrie 1958, a fost ridicat şi dus la Ministerul de Interne (Uranus) din Bucureşti, şi supus unei foarte severe şi nedrepte anchete, transportat la Cluj, judecat în secret şi, pe baza unor mărturii nejustificate, împreună cu alţi şase preoţi din Arad, condamnat, la data de 14 martie 1959, de Tribunalul Militar Cluj la 20 de ani de muncă silnică şi 8 ani degradare civică, pentru infracţiunea de „uneltire contra ordinei sociale” şi 20 de ani de temniţă grea pentru „activitate intensă contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare”.

Detenţia a făcut-o la Penitenciarul din Gherla, apoi la cel din Aiud, unde a încetat din viaţă la 18 septembrie 1961.

Înmormântat fără cruce şi fără a i se cunoaşte locul unde odihnesc rămăşiţele pământeşti, preotul profesor Ilarion V. Felea s-a încununat, prin moartea sa, cu aureola de martir pentru Biserică şi Neam, aşa cum odinioară au făcut-o strămoşii săi, moţii, de unde a provenit.

A izbutit să lase în urma sa o seamă de cărţi şi studii de mare valoare teologică şi culturală, pe care le-a tipărit când era în viaţă, precum şi o serie de studii, meditaţii, predici şi conferinţe de o înaltă spiritualitate creştină, cuprinse în şase volume în manuscris, salvate cu voia lui Dumnezeu de la distrugere şi păstrate cu mare devoţiune şi cu ferma convingere că şi acestea vor ajunge să vadă lumina tiparului, spre slava lui Dumnezeu şi vrednica cinstire a celui ce le-a scris tocmai în vremea când i se pregăteau lanţurile care l-au pogorât prea devreme într-o groapă comună, unde trupul său chinuit îşi doarme somnul de veci în aşteptarea Învierii.

Autor: Pr. Tudor Demian – “Din temniţe spre sinaxare“, Editura Egumenița, Galați, 2008

 

Martiri ai neamului românesc – Preotul Ilarion Felea, teologul mărturisitor

Martiri ai neamului românesc – Preotul Ilarion Felea, teologul mărturisitor


Pentru că nu a vrut să înceteze a mai face religie cu tineretul în biserică, statul comunist ateu a hotărât în anul 1949 să-l condamne pe Părintele Ilarion Felea la 20 de ani muncă silnică “pentru uneltire contra ordinei sociale” şi 20 ani temniţă grea pentru “activitate intensă contra clasei muncitoarei şi a mişcării revoluţionare”.

În închisoarea de la Aiud, Părintele Felea, a fost alături de Părintele Dumitru Stăniloaie, o flacără arzândă a rugăciunii, hrănind pe mulţi pătimitori cu cuvântul lui Dumnezeu cel dătător de viaţă, slujind ori de câte ori se putea Sfânta Liturghie pentru cei aflaţi în întuneric şi în umbra morţii. Părintele Stăniloaie, cucerindu-se de evlavia şi trăirea Părintelui Felea a mărturisit că Părintele Ilarion Felea l-a depăşit.

Născut în 21 martie 1903, în Valea Brad, judeţul Hunedoara, în familie de preot, absolvent al Academiei Teologice din Sibiu în 1932 şi al Facultăţii de Teologie a Universităţii Bucureşti, unde îşi susţine doctoratul cu teza „Pocăinţa. Studiu de documentare teologică şi psihologică”, în 1939, Părintele Felea era un misionar neîntrecut prin cuvântul rostit de la amvon. Era preot în Arad la parohia Şega şi profesor de teologie, fiind rector al Academiei Teologice din Arad. Pe lângă darul vorbirii, Dumnezeu l-a înzestrat şi cu cel al scrisului, opera sa de căpătâi, de o mare valoare teologică, „Spre Tabor”, publicată recent în trei volume, fiind lăsată ca moştenire spirituală generaţiilor ce vor veni.

„Lacrimile spun în graiul lor tainic cât de mult iubim virtutea şi cât de mult urâm păcatul. Pământul îşi are izvoarele, omul lacrimile. Pentru pământ, izvoarele sunt puteri de viaţă şi de rodire; pentru om lacrimile sunt izvoare de înviorare şi înviere duhovnicească, de ispăşire şi sfinţire, de mângâiere şi fericire cerească.

Păcatul ne desparte de Dumnezeu şi ne spurcă; rugăciunea ne spală, ne sfinţeşte, ne deschide din nou calea spre lumina şi iubirea lui Dumnezeu. Cine înaintează în rugăciune, se apropie de Dumnezeu. În rugăciune ne apropiem de Dumnezeu şi Dumnezeu de noi. Rugăciunea e scară spre cer şi cheia minunată prin care se deschide raiul. Omul care stă mult timp în mijlocul florilor, se parfumează de mirosul lor. Aşa şi omul care petrece mult timp în rugăciune, îşi parfumează sufletul cu însuşirile vieţii divine.

Rugăciunea umple inima de frumuseţe şi iubire, de pace şi de bucurie, de sfinţenie şi de toate virtuţile dumnezeieşti. De aceea pe bună dreptate a fost numită sărbătoarea bucuriei. Cine trăieşte o viaţă în rugăciune neîncetată, de trezvie şi de smerenie, poate prăznui în fiecare zi şi în fiecare ceas, în inimă, în chip tainic, o sărbătoare de bucurie” – Pr. Ilarion Felea, Spre Tabor

Şi pentru a trăi o sărbătoare de bucurie veşnică, pe data de 18 septembrie 1961, Domnul l-a chemat la El. Îmbrăcat în slavă şi mantie de mucenic, în urma chinurilor îndurate, Părintele Ilarion a urcat din Biserica luptătoare de la Aiud în cea triumfătoare din ceruri.

MARIAN Măgureanu – bortodoxa.blogspot

Iisus Hristos in istoria si viata omenirii – Preot Ilarion Felea

Pr. Ilarion Felea: Iisus Hristos în istoria şi în viaţa omenirii.

S-a spus, s-a scris si asa se invata cu destula staru­inta ca Iisus Hris­tos nici nu a exi­s­tat ca om, ca per­soana istor­ica; ca Iisus Hris­tos este „inte­mei­etorul leg­en­dar al religiei cres­tine” , un nume scos din povesti, ca Mos Craciun, Fat-Frumos, Ger­ila, Sfarma-Piatra si Stramba-Lemne sau alte nume care preinchipuie o idee oare­care, ca dar­ni­cia, bunatatea, vite­jia, frigul, put­erea si altele. Usor a spune, dar greu a dovedi.

Este Iisus Hris­tos un nume de leg­enda, sau o per­soana istorica?

Pen­tru ca sa poti dovedi ca Iisus Hris­tos este un nume de leg­enda, tre­buie mai intai sa dis­trugi mar­turi­ile care striga si ne arata ca Iisus Hris­tos este o per­soana istor­ica. Intai de toate tre­buie sa dis­trugi Vechiul Tes­ta­ment si un popor intreg, care doua mii de ani inainte de era noas­tra a trait in asteptarea Mesiei. Impre­una cu acest popor si cu isto­ria lui, mar­turie a exis­ten­tei lui, tre­buie sa dis­trugi si pro­fetii lui, oamenii cei mai de seama pe care i-a dat acest popor inainte de Hris­tos. Ca sa arati ca Iisus Hris­tos nu este o per­soana istor­ica tre­buie sa dis­trugi o tara intreaga, Palestina, cu intreaga isto­ria si geografia ei (pre­cum si o parte din Tal­mud): sa dis­trugi Nazare­tul, unde a trait Maica Dom­nu­lui, sa dis­trugi Vifleemul unde S-a nascut Man­tu­itorul, sa dis­trugi Ior­danul in care S-a botezat, sa dis­trugi lacul Ghenizaret, cu local­i­tatile din jurul lui, pe unde a pred­i­cat Iisus Evanghe­lia; sa dis­trugi Ierusal­imul, unde a murit si a inviat; sa dis­trugi Muntele Taboru­lui si Muntele Maslin­ilor pe care S-a urcat cu ucenicii Sai, care toate sunt mar­turii istorice si geografice despre exis­tenta Lui, pana in ziua de astazi.

Ca sa arati ca Iisus Hris­tos este o per­soana leg­en­dara, tre­buie sa dis­trugi numele si opera celor 12 apos­toli, pe Petru, pe Andrei, pe Ioan si Iacob din Bet­saida – de pe malul Ghenizare­tu­lui; sa dis­trugi numele si opera Apos­tolu­lui Pavel care a pred­i­cat Evanghe­lia din Ierusalim pana in Spania, in cap­i­tale si in sfa­turi de-ale intelep­tilor, ca Atena, Cor­in­tul, Efe­sul si Roma; sa dis­trugi numele de per­soana si mar­turia istor­ica a tuturor apos­to­lilor care, atunci cand erau prigo­niti si batuti pen­tru Hris­tos, raspun­deau: «Noi nu putem sa nu graim cele ce am vazut si am auzit» (FA 4 :20); fata si faptele Lui pe care le-am vazut cu ochii nos­tri; cuvin­tele Evanghe­liei Lui pe care le-am auzit cu ure­chile noas­tre. Ca sa arati ca Iisus Hris­tos este o per­soana de leg­enda, tre­buie sa dis­trugi Evanghe­lia, cartea despre viata si lucrarea Lui istor­ica, pana astazi nein­tre­rupta; cartea cu cele doua insir­ari ale gen­er­ati­ilor dinainte de Iisus Hris­tos, una cob­o­ra­toare de la Avraam pana la Iisus Hris­tos (Mt. 1:1–17) si a doua suitoare de la Iisus Hris­tos pana la Adam (Lc. 3 :23 –38 ); care toc­mai aceasta vor sa ne arate ca: Iisus Hris­tos a fost si om, om ade­varat si Dum­nezeu ade­varat; cartea din care, spre deose­bire de toate cele­lalte carti de temelie ale religi­ilor, leg­enda este cu grija si cu totul inlat­u­rata inca de la inceput. «Fereste-te de bas­mele cele lumesti si babesti» scrie Pavel lui Tim­o­tei (1 Tim. 4 :7), iar lui Tit ii scrie ace­lasi Apos­tol sa spuna cre­tanilor «sa nu ia aminte la bas­mele jidovesti si la porun­cile unor oameni care se abat de la ade­var» (Tit 1:14). «Caci va veni o vreme, se vede ca a si venit – cand (oamenii) nu vor mai suferi invatatura sana­toasa, ci – dor­nici sa-si gadile auzul – isi vor gra­madi invata­tori dupa poftele lor, si-si vor intoarce ure­chile de la ade­var si se vor abate spre basme» (2 Tim. 4:3–4).

Ca sa arati ca Iisus Hris­tos este o per­soana de leg­enda, tre­buie sa dis­trugi pe toti mucenicii cresti­natatii, intreg cal­en­darul crestin si sa arati ca nu au exi­s­tat acei oameni care veacuri intregi au primit mar­tir­iul ca dovada a dragostei si a cred­in­tei lor in Iisus Hris­tos. Ca sa arati ca Iisus Hris­tos este un nume de poveste, tre­buie sa dis­trugi isto­ria Bis­ericii cu o parte din isto­ria celor mai cul­tur­ale popoare care au exi­s­tat in vechime: isto­ria iudeilor, care ne-au dat Apos­tolii si isto­ria gre­cilor si a romanilor, care ne-au dat Sfin­tii Par­inti ai Bis­ericii pre­cum si o buna parte din isto­ria popoarelor europene, intre care ne numaram si noi, care si-au inceput cul­tura lor cu slu­ji­torii lui Hris­tos si cu car­tile Bis­ericii Lui…Sa dis­trugi isto­ria si isto­ri­ografii lor; sa dis­trugi geografia si arhe­olo­gia lor; sa dis­trugi o buna parte din cul­tura lor. In sfar­sit, tre­buie sa dis­trugi toate sufletele cres­tine si sar­ba­to­rile cres­tine, care an de an dau mar­turie, lumii intregi, de numele, de viata, si lucrarea Man­tu­itoru­lui – nu in tim­puri mito­log­ice sau preis­torice, nici in locuri necunos­cute, ci in plina des­fa­sur­are a isto­riei si a cul­turii omenirii celei mai civ­i­lizate. Iata ce opera de dis­trugere tre­buie sa faci, omule, ca sa scoti pe Iisus Hris­tos din isto­rie, sa dis­trugi toate mar­turi­ile isto­riei Lui, sa dis­trugi cat­e­dralele, sa dis­trugi bis­eri­cile, sa dis­trugi Bib­lia, sa dis­trugi muzeele, sa dis­trugi bib­liote­cile, sa dis­trugi toate sufletele si sar­ba­to­rile cres­tinilor de pe toata fata paman­tu­lui – lucru cu neputinta de implinit. A scoate pe Iisus Hris­tos din isto­ria si din viata omenirii, cand e plina isto­ria de mar­tirii si de cred­in­ciosii Lui, de Evanghe­li­ile si bis­eri­cile Lui, de cul­tul Lui, si de o cul­tura nascuta din reli­gia Lui, nu inseamna numai a goli bis­eri­cile de cred­in­ciosi, casele si muzeele de opere de arta, bib­liote­cile de carti, lumea de sco­l­ile inte­meiate de Bis­er­ica lui Hris­tos, sufletele de man­gaierea si de lumina Evanghe­liei lui Hris­tos, ci mai inseamna a saraci sufle­tul omu­lui de cele mai alese val­ori morale si spir­i­tuale; inseamna a intoarce isto­ria inapoi cu doua mii de ani, inseamna a lipsi omul de reli­gia desavar­sirii depline, a bunatatii si a iubirii, a pacii si a ier­tarii, a fratiei si a ome­niei, a lib­er­tatii si a cul­turii, a man­tuirii si a fericirii.

Daca n-a exi­s­tat Iisus Hris­tos, de la Care se numara anii, „era noas­tra” care este „era crestina”, atunci cine a mai exi­s­tat? Sau, cine s-a gan­dit vre­o­data sa numere anii isto­riei de la data nas­terii unui nume de leg­enda?!… Daca tagaduim pe Iisus Hris­tos, care, ca nimeni altul ocupa in isto­rie un loc cen­tral, nu mar­ginal, atunci tre­buie sa tagaduim Bib­lia si Bis­er­ica, proorocii si apos­tolii; atunci tre­buie sa tagaduim Ierusal­imul si Roma; pe Irod, pe Nero si pe Dio­clet­ian, care L-au prigo­nit; pe Con­stan­tin cel Mare si pe Ius­tin­ian, pe Ste­fan cel Mare si pe Con­stan­tin Bran­cov­eanu, care L-au ascul­tat, L-au iubit si L-au urmat pana la moarte; atunci putem inchide ochii si in fata soare­lui, sa-l tagaduim si pe el si sa z icem cu ochii inchisi: nu exista soarele, ca nimeni nu s-a dus la el acasa sa-l vada. Incer­carea de a scoate pe Iisus Hris­tos din isto­ria si din viata omenirii incepe a se invechi, si a imbat­rani, ca si atatea alte incer­cari potrivnice lui Hris­tos si Evanghe­liei, si tot ce imbat­raneste moare. Au slabit echipele, s-au sfar­mat cio­canele de atatea lovi­turi si s-au inlocuit cu altele, numai ade­varul Dom­nu­lui ramane, in veac. Nu este usor sa intri cu inima, cu fata si cu mainile curate, in viata oame­nilor si in isto­ria lumii, adica sa faci isto­rie, dar si mai greu este sa scoti din isto­rie pe cine a umplut douazeci de veacuri de isto­rie. Iisus Hris­tos a intrat in isto­ria si in viata omenirii ca un aluat care dospeste toate sufletele, cele peste opt sute de mil­ioane de ucenici ai Sai, ca sa faca din ele suflete bune ca painea calda. Iisus Hris­tos, cu apos­tolii Sai, a facut si con­tinua sa faca isto­rie ca nimeni altul. El «ieri si azi si in veci este ace­lasi» (Evr. 13:8). Ca sa-L poti scoate din isto­rie, tre­buie sa– L inlocuiesti cu ceva mai bun. Sau cel putin sa te ridici pana la inal­timea Lui cu bunatatea, cu iubirea, cu sfin­te­nia, cu ade­varul… Pana atunci noi, cres­tinii, ramanem cu El, cu isto­ria Lui, cu Bis­er­ica Lui, cu Evanghe­lia Lui, cu sar­ba­to­rile Lui, cu viata Lui, cu reli­gia Lui mantuitoare.

Arti­col aparut in Revista Ati­tu­dini Nr. 10, extras din opera Spre Tabor, vol. IV, Fun­da­tia Justin Parvu