Despre nadejde cu Parintele Ilarion Felea

Despre nădejde cu părintele Ilarion V. Felea

Ziua de 18 septembrie 1961 va rămâne o zi de referinţă pentru Academia Teologică arădeană şi Biserica Ortodoxă Română, întrucât cea dintâi pierdea conducătorul, un erudit teolog,un om duhovnicesc şi un mărturisitor al lui Hristos în vremuri de răstrişte, iar cea de-a doua dobândea un rugător în cer pentru întărirea ei în acele vremuri.

Mărturisirea părintelui Ilarion Felea în temniţa Aiudului a fost una puternică şi de nezdruncinat pentru că „nădejdea lui era plină de nemurire. ”(Înţelpciunea lui Solomon 3, 4) El vedea dincolo de suferinţe, el nu privea la chinurile vremelnice ci la bunătăţile veşnice. Ceea ce dă nădejdea este credinţa. Mântuitorul spune: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa.”(Mc. 8, 34-35) Aceste cuvinte umplu de nădejde sufletul omului dacă el sunt primite cu credinţă.

„Izvorul şi temelia nădejdii este credinţa”. O credinţă vie, lucrătoare şi puternică naşte o nădejde de neclintit şi o iubire jertfelnică. Nădejdea este încrederea în ajutorul şi purtarea de grijă în viitor; dar ea sparge tiparele acestei lumi, nădejdea trece dincolo de pragul morţii. Datorită ei adormim întru nădejdea învierii şi a vieţii celei fără de sfârşit.

Nădejedea creştină este dorirea şi aşteptarea cu răbdare şi încredere a împlinirii făgăduinţelor pe care Dumnezeu le-a făcut credincioşilor; e puterea prin care ne dezlipim de lucrurile trecătoare şi renunţăm la lume, ca să dorim să căutăm şi să aşteptăm cu bucurie plinătatea vieţii şi a fericirii veşnice, în unire cu Dumnezeu.

Părintele Ilarion Felea aduce o comparaţie cu înţelesuri din tradiţia populară românească: „Florile, cu care se împodobesc casele şi bisericile, îşi au graiul şi tâlcul lor. Mărgăritarele şi crinii albi sunt florile sfinţeniei şi ale nevinovăţiei; busuiocul verde e floarea crucii; trandafirul roşu e floarea iubirii; florile albastre ca cerul, reprezintă credinţa; florile negre închipuie durerea, moartea. sânzienele galbene sunt culoarea speranţei….poporul român aşează de ziua naşterii Sf. Ioan Botezătorul cununi de sânziene plin de speranţă la case şi la holde. De ce oare? Pentru că Ioan e ultima speranţă, ultimul profet; el încununează speranţele în venirea Mesiei.”
Iar dacă Mântuitorul a venit, cei ce au venit la el cu nădejde că vor fi ajutaţi, nu au plecat nemângâiaţi. El vindecă pe sluga sutaşului, pe slăbănogul din Capernaum, pe femeia cu scurgere de sânge, orbilor le dă vedere. Şi mai mult, pe toţi cei ce se apropie de El cu credinţă şi cu nădejde, îi asigură că le împlineşte toate cererile (In. 5,28).

Această nădejde dăinuie şi în Biserică. Sfinţii mucenici aveau nădejdea că dincolo de chinuri este dulcele lor Mântuitor, că dincolo de suferinţe este locul unde nu este durere, nici întristare, nici suspinare, ci lumină, bucurie şi iubire, în comuniunea cu Dumnezeu. Mucenicii şi toţi sfinţii au primit cununa măririi cereşti,întăriţi şi încredinţaţi că „nădejdea nu ruşinează.”(Rom. 5,5) Nădejdea ne îndreaptă paşii la lucru şi la Biserică; nădejdea însufleţeste rugăciunile noastre cu deplină încredinţare că Dumnezeu, dacă le află bune, le împlineşte. „Uitaţi-vă la neamurile cele din început şi vedeţi cine a nădăjduit spre Domnul şi s-a ruşinat?”(Sirah 2,10)

Creştinul adevărat spune cu psalmistul  „Unii se laudă cu căruţele lor, alţii cu caii lor, iar noi ne lăudăm cu numele Domnului Dumnezeului nostru.” (Ps. 19, 8).  Nici de avuţii, nici de alte lucruri moarte şi deşarte nu trebuie să ne legăm speranţele, nici chiar de oameni. Porunca Evangheliei este să iubim şi să ajutăm pe tot omul, dar nădejdea să ne-o punem numai în Dumnezeu. Spune Sf. Maxim Mărturisitorul: „Să iubim pe tot omul din suflet, dar să punem nădejdea numai în Dumnezeu şi Lui să-I slujim din toată puterea. Câtă vreme ne susţine El, umblă în jurul nostru toţi prietenii şi duşmanii noştri nu au nici o putere împotriva noastră.”

Din nădejde încolţesc şi cresc florile altor virtuţi precum: blândeţea, smerenia, răbdarea în suferinţe, perseverenţa, seninătatea, liniştea, mângâierea sufletului.
Cred… şi aştept… mărturisim în Crez, ceea ce înseamnă cred şi nădăjduiesc. Cred în Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt şi aştept împlinirea făgăduinţelor divine. Cred în Evanghelie, în adevărurile ei mântuitoare, aştept mântuirea. Cred în virtute, nădăjduiesc în răsplata ei. Cred în bine, în lumină, în libertatea, în fericire, nădăjduiesc în biruinţa lor. Cred în viaţa, aştept fericirea pe pământ şi în cer. Cred în Dumnezeu, nădăjduiesc în veşnicie.

Această nădejde a avut-o şi părintele Ilarion Felea, de la a cărui mutare la viaţa cea fără de sfârşit se împlinesc iată 50 de ani. Această nădejde se cuvine să o cerem de la Dumnezeu, o nădejde de mai bine, o nădejde de lumină, o nădejde de bucurie, o nădejde de mântuire…
Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperămntul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfântă, slavă Ţie!

articol de Sorin IIota – Ortodox Blog