Itinerarii duhovnicesti în Ardeal
Martyria Aiudului
Aiudul este un oras cu triste rezonante în sufletul românilor. Multi ani la rând toate drumurile s-au îndreptat spre înfricosatoarea închisoare a Aiudului, care a întrerupt destinele celor mai bravi români ai neamului românesc.
Situata în centrul orasului, închisoarea are forma unui T urias din piatra, ce era programat sa terorizeze, sa tortureze sufletele si trupurile românilor iubitori de credinta si neam, care nu s-au lasat abrutizati de spurcatul si dementialul regim comunist. Acesti oameni deosebiti, dintre care si foarte multi tineri, au înteles ca e vremea când li se cerea imposibilul, curajul, sfânta nebunie, alminteri nu exista scapare nici pentru ei, nici pentru neam. S-au angajat liber si constient în purtarea Crucii si în ispasirea pacatelor neamului. Pe culmile singuratatii si ale suferientei s-au întâlnit cu Hristos si l-au urmat sfiintindu-se. Acestia sunt sfintii martiri ai Aiudului despre care astazi se evita sa se vorbeasca si sa se mai stie. “Nu e nevoie de cine stie ce secrete informatii, sunt lucruri pe care le poate afla oricine, numai sa se vrea câtusi de putin (…). Nestirea, îndobitocirea, trecerea oarba prin viata si printre lucruri sau trecerea nepasatoare, sunt de la diavol.” (Nicolae Steinhardt – Jurnalul fericirii).
Închisoarea Aiudului a fost o adevarata scoala de tortura: detinutii erau înfometati, schinghiuiti, batjocuriti înjositi, desi foarte multi dintre ei erau intelectuali de marca alcatuind elita societatii românesti din aceea epoca, care daca ar fi trait ar fi schimbat fata României. Cei omorâti erau aruncati în gropile comune, sapate de adminstratia închisorii, la marginea orasului Aiud, loc numit pâna astazi “Râpa Robilor”. Aiudul a fost si o scoala duhovniceasca, “o adevarata obste filocalica a temnitei” dupa cum marturisea Ioan Ianolide în cartea sa, Întoarcerea la Hristos.
Astazi, se sterg urmele crimelor trecutului, închisoarea se renoveaza european, are termopane si e varuita proaspat în galben. Oamenii trec încoace si încolo pe lânga ziduri, efigii însângerate ale fostului regim, coplesiti de griji, gânduri si preocupari portocalii, râvnind spre acel “Sa traim bine!” ce îi tine captivi într-o alta temnita a materialitatii, a globalizarii si a patimilor liber acceptate. Astazi, ar trebui sa se batatoreasca un singur drum spre aceasta închisoare – acela de (re)cunoastere a adevarului si de instituire a unui cult al martirilor care s-au jertfit în aceasta temnita, care pentru ei a devenit altar. Sa fie rânduite zile de pomenire în amintirea lor si sa fie deschisa vizitatorilor. Cei care vor sa cunoasca adevarul si istoria, pentru a învata si a evita greselile trecutului, sunt privati de acest drept. Nu ne ramân decât marturiile supravietuitorilor, de altfel foarte pretioase, si cartile. Totusi un alt impact ar fi avut pentru tânara generatie vizitarea închisorii, explicatiile date de un ghid în incinta acesteia, contactul cu vechea atmosfera.
Dar cu toata ostenelea asa-zisilor umanisti de a cosmetiza totul, Dumnezeu lucreaza prin aletii sai care s-au asemanat primilor crestini ai Bisericii din secolele I – III. Acestia din urma în timpul persecutiilor se adunau la mormintele martirilor si asezau deasupra lor sfinte Aaltare crestine pe care savârseau Taina Sfintei Euhariste, cinstind jertfa lor si împlinind cuvintele Sfântului Apostol si Evanghelist Ioan din cartea Apocalipsei. “Am vazut sub jertfelnic sufletele celor înjunghiati pentru cuvintele lui Dumnezeu si pentru marturia pe care au dat-o”. (Apoc. VI, 9). Aceste sfinte biserici se numeau Martyria. La noi în tara cea mai veche Biserica asezata deasupra mormintelor de martiri s-au descoperit în Dobrogea, la Niculitel în cripta sa de sub Sfântul Altar s-au descoperit sfinte moaste ale sfintiilor martiri Zoticos, Attalos, Kamasis si Filippos care se crede ca au patimit în timpul persecutiei lui Diocletian, prin anii 304 -305.
Cei de astazi, asemenea acestora de demult, au ridicat la Aiud o Sfânta Biserica deasupra martirilor jertfiti în închisoare pentru credinta si neam. Este situata la marginea orasului în Râpa Robilor unde erau aruncate trupurile fericitilor osânditi. Acest spatiu duhovnicesc si monahal, pentru ca sfânta biserica are statut de manastire, se afla în proximitatea unor blocuri dintr-un cartier al orasului, granita dintre cele doua lumi, total diferite, fiind marcata de un gard, cum ar zice Mircea Eliade “ o insertie armonioasa a sacrului în profan”. Daca localnicii ar constientiza ce mare binecuvântare e de la Dumnezeu sa vietuiesti atât de aproape de un astfel de loc sfânt, ce mare folos sufletesc ar avea! Viata la manastire curge linistit, dupa tipicul manastiresc, în cadenta eterna a celor sapte Laude zilnice si a Sfintelor Liturghii.
Tot în aceasta râpa se mai afla si cimitirul orasului Aiud. În decursul timpului s-au facut sapaturi si o, minune!, s-au aflat moaste sfinte, oseminte de culoare galben-aurie, netede, lucioase, usoare, placut mirositoare, care au sfintit tainic pamântul tarii.
Acestea se afla dispuse în osuarul manastirii ca o marturie a suferintelor si torturilor îndurate de adevaratii români în epoca comunista. Sunt o dovada a credintei lor, dar si a lucrarii lui Dumnezeu si a minunilor savârsite de El în temnita, pentru ca însusi Hristos a fost înlantuit. Dureri de nesuportat erau rabdate, ranile nu se infectau, oasele se regenerau în conditiile unei înfometari extreme, în cuptoare la o temperatura de peste 8000C carnea, stratul piloric, oasele nu deveneau cenusa, legile materiei fiind abolite. Cu adevarat dureri cu neputinta de suportat erau îndurate: sfintiilor mucenici li s-au batut cuie în cap cu vârful bont, li s-au cioplit oasele prin lovituri aplicate astfel ca aschiile din os sa ramâna înfipte în muschi ca niste cangi, durerile de dinti provocate de infectii macinau osul mandibular, numite furia dintilor, dureri ce duceau la nebunie, calote craniene taiate chirurgical, perfect circular, mâini, picioare, coaste rupte si multele altele. Înainte de a fi scosi din închisoare pentru a fi îngropati, trupurile chinuite erau împunse cu o sulita, pentru a verifica decesul, fapt ce ne aminteste de crunta si barbara procedura romana aplicata si Mântuitorului pe Sfanta Cruce.
La toate aceste cumplite suferinte se adauga chinurile sufletesti pe care mintea noastra slaba nu le poate cuprinde si întelege. Sfintii au trecut prin iad, au trait “mlastina deznadejdii”, dar nu au deznadajduit. Pe toate le-au rabdat pastrându-si credinta si demnitatea, murind pentru acestea, iar sufletele lor curate de crin mijlocesc astazi pentru noi la tronul lui Dumnezeu , pentru noi cei care prea usor îi uitam sau, mai grav, nu-i recunoastem ca sfintii ai Bisericii Ortodoxe Române si nu le acordam cinstea cuvenita.
Atmosfera din osuar te îmbie la rugaciune; înca de la intrare te învaluie o pace aproape materiala, te încearca gânduri de recunostinta adânca, de bucurie, de liniste, de însufletire, de pocainta, nu-ti vine sa mai pleci de acolo. Tot în osuar se mai afla o icoana a Maicii Domnului, unica prin reprezentarea la picioarele Ei a unui convoi de detinuti aureolati, încatusati, contorsionati de durere aflati pe culmea Golgotei neamului.
La iesirea din osuar, pe un perete, se afla harta României ce are marcate închisorile comuniste, imaginea de ansamblu fiind tragica: întreaga tara devenise o uriasa temnita în acele vremuri.
Simbolica este si arhitectura monumentului ce adaposteste sfânta biserica si osuarul. Pe acoperis sunt 14 sinte cruci îngemanate, dispuse în doua coloane de câte sapte, care îi simbolizeaza pe fratii de cruce, de suferinta, ce poarta cu dragoste si rabdare Crucea mare si grea a neamului românesc. Cifra sapte are o simbolistica foarte bogata în scrierile Vechiului si Noului Testament: Hristos a rostit sapte pilde despre Împaratia Cerurilor (Matei 13), de sapte ori zece este numarul ucenicilor Domnului (Luca 10,1), sapte cereri sunt în rugaciunea domneasca, sapte sunt darurile Sfântului Duh, sapte sunt Sfintele Taine, “În ziua a saptea S-a odihnit Dumnezeu de lucrul sau” (Fac. 4,5), ziua a saptea este ziua Învierii.
Peretii Sfintei Biserici si ai osuarului sunt tapetati cu placi din marmura, comemorative, cu peste 2500 de nume ale celor care au murit în închisorile comuniste: Aiud, Jilava, Gherla, Pitesti, Târgu Ocna, Canal. Deasupra intrarii în biserica, în loc de pisanie, sta scris cu litere sapate în piatra: “ Fericiti cei prigoniti pentru dreptate” – pentru cei care au ales si au stiut sa împlineasca aceasta fericire în viata lor pamânteasca. Pe platoul din fata Bisericii se afla o troita ridicata de asociatia fostilor detinuti politic, cu o inscriptie care nu ne mai da voie, dupa ce o citim, sa spunem “ Nu stiu ce a fost aici si ce este aici”: “Trecatorule, opreste-te o clipa din drumul tau si aprinde o lumânare la acest însemn al suferintei, pentru cei care au trecut prin moarte la înviere. Nu exista pe întreg cuprinsul acestui loc o palma de pamânt fara de oase. Crima trecutului savarsita de cei fara de Dumnezeu si dragoste de neam, a sângerat trupul sfânt al tarii, dar niciunde marturisirea acesteia nu cunoaste limite atât de grave ca în temnita Aiudului. Cei care au ramas dupa noi sunt supravietuitori. Voi care ati fost unelte ale terorii dezlantuite de sistem, în acest loc de cumplita suferinta, spalati-va constiinta marturisind adevarul. Fie ca Dumnezeu, în îndurarea Lui, sa va ierte. Noi am trecut în vesnicie fara sa blestemam. Fie ca pe suferinta noastra sa se cladeasca viitorul de lumina al neamului românesc!
Mergi printre noi cu sfânta-ti moarte vie/ Ne tamâiezi cu marea Ta tacere/ Mormântul tau e numai Înviere/ Prin tine luminam de vesnicie”.
Maicile slujesc cu multa dragoste în aceasta manastire, ele ne-au spus ca la Aiud calcam pe sfinti, ca aici e Athosul românesc.
De pe platoul din fata bisericii, coboara treptele ce duc în râpa, traversezi cimitirul si într-o margine de mal se afla un mormânt strajuit de o troita, care marcheaza locul unde se banuieste ca ar fi fost aruncat trupul filosofului român Mircea Vulcanescu, dupa indicatiile primite de la un fost gardian al închisorii.
Printre caprite si mioare care pasc linistite si nestingherite iarba de pe mal, dar si florile de pe mormânt, odihnesc osemintele celui care a lasat un testament tulburator, prin profunzime, urmasilor: “ Sa nu ne razbunati!”. Din pacate, noi, românii, nu stim sa ne cinstim eroii – se remarca lipsa de implicare a celor în drept care ar fi trebuit sa amenajeze corespunzator locul, sa-l îngradeasca si sa-l înscrie ca reper între obiectivele spirituale si culturale ale orasului Aiud.
Situatia e derizorie având în vedere ca Mircea Vulcanescu a fost un filosof de prestigiu, asistent al lui Nae Ionescu, care, spre deosebire de Emil Cioran si Mircea Eliade, si-a asumat suferinta, ramând în tara. Oare asa întelegem sa fim europeni? De ce adoptam numai surogatele occidentului, nocive spiritului nostru national? De ce nu vedem cum îsi cinstesc ocidentalii eroii si oamenii de valoare?
În apropierea Râpei Robilor exista o cale ferata. Zgomotul rotilor de tren ne poarta înapoi pe firul istoriei, spre acele vremuri crunte cu zornait agresiv de lanturi, zavoare si vigoare ale mortii, dar dangatul blând al clopotului de la manastire ne ancoreaza într-o realitate liturgica, duhovniceasca care da un sens suferintei.
Aceasta jertfa a lor nu a fost zadarnica îndreptându-ne sufletul catre Dumnezeu, Maica Domnului si toti sfintii din veac care au bineplacut Lui si spre vesnica lor cinstire si pomenire. AMIN
Prof. Ana-Maria Cutulab
–––––––––––––––––––––––––––
Blog crestin ortodox - IN MEMORIAM - Preot Ilarion V Felea 