Cuvant miscator al Parintelui Ilarion V. Felea despre Ortodoxie . Crezul şi tăria Ortodoxiei

Crezul şi tăria Ortodoxiei– Preot Ilarion V. Felea

Voi sunteţi Biserica lui Hristos…(1 Corinteni 12:27)

 

 

Duminica ortodoxiei, întâia din postul Paştilor este închinată cinstirii deosebi a Bisericii, a credinţei şi a religiei noastre creştine. Sărbătoarea aceasta este o zi de popas şi de reculegere, dar şi de întrebări de conştiinţă la care suntem datori să răspundem. Ce este ortodoxia? Care sunt temeiurile sau bazele credinţei noastre creştine? Care sunt stâlpii crezului nostru şi ale mărturisirii noastre? Care sunt tăriile credinţei ortodoxe?

Ortodoxia, iubiţi creştini, este calea dreaptă, cea mai scurtă dintre om şi Dumnezeu. Orthos (cuvânt grecesc) înseamnă drept; doxa (iarăşi cuvânt grecesc) înseamnă slavă sau mărire. După ştiinţă, linia dreaptă este calea cea mai scurtă, dintre două puncte. Ortodoxia este calea dreaptă, cea mai scurtă, dintre două fiinţe, dintre om şi Dumnezeu. Aceasta este religia noastră. De aceea ne numim creştini „ortodocşi”, adică „dreptcredincioşi”, „dreptmăritori” sau „dreptslăvitori”. Religia aceasta, calea aceasta, credinţa aceasta este adâncă, cât sufletul omului şi înaltă, cât cerul….

Care sunt stâlpii crezului nostru, temeiurile sau bazele credinţei noastre, spre deosebire de alte confesiuni şi secte; sau mai pe scurt, care sunt tăriile de stâncă ale ortodoxiei?

1. Întâi de toate Hristos. Ortodoxia este religia lui Hristos, e Biserica lui Hristos, adică creştinismul în forma lui cea mai veche, mai curată, mai simplă, mai adevărată. Ortodoxia nu are întemeietori ca sectele protestante, nici nu a avut cutezanţa să numească vicari ai lui Hristos pe pământ care să-I împrumute atributele dumnezeieşti şi să-L înlocuiască ca la romano-catolici. Ea a rămas la credinţa Evangheliei care ne învaţă că singur Hristos este capul Bisericii şi Biserica este trupul lui Hristos (Efes. 1:22-23; Col. 1:18, 27). În ortodoxie se păstrează unitatea Duhului şi a credinţei prin Hristos şi prin crezul Bisericii. Noi suntem de credinţa că la conducerea Bisericii nimeni nu poate înlocui pe Hristos, capul ei; ortodoxia nu admite şi nu poate admite alt cap sau al doilea cap al Bisericii. Deasupra noastră, deasupra ortodoxiei este numai cupola Bisericii şi cerul liber. Pentru ortodoxie nu există nici vicari ai lui Hristos, nici „scaune sfinte”, în afară de scaunul slavei lui Dumnezeu; de aceea în ţările ei nu este atâta necredinţă ca în ţările care au de stăpân pe „vicarul lui Hristos” (Italia, Franţa, Spania şi Belgia). În ortodoxie capul Bisericii e numai Hristos. El e cu noi până la sfârşitul veacurilor (Mt. 28:20). Tăria de stâncă a ortodoxiei, prin urmare, întâi de toate şi peste toate, este Hristos.

2 A doua tărie a ortodoxiei o vădesc sfinţii: îngerii păzitori, patriarhii Vechiului Testament, proorocii, apostolii, martirii, mărturisitorii, marii dascăli şi ierarhi ai lumii creştine, cuvioşii şi purtătorii de Dumnezeu Părinţi şi toţi drepţii. Nimeni nu are în Biserică autoritate mai mare decât sfinţii. Nimeni nu a întruchipat mai frumos învăţăturile Evangheliei lui Hristos ca sfinţii. Nicăieri nu vedem mai bine cum s-au lămurit şi au trăit adevărurile religiei creştine, ca în vieţile, predaniile, cântările şi învăţăturile pilduitoare ale sfinţilor. Ortodoxia este «credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna»(Iuda 1:3). Crezul nostru este crezul sfinţilor, de aceea ni-i aşa de scump. Cine se ridică împotriva ortodoxiei, se ridică împotriva sfinţilor care au întruchipat în predaniile şi în vieţile lor cel mai înalt, mai frumos şi mai greu chip de viaţă – sfinţenia. Au şi alte „biserici” cultul sfinţilor, dar şi aici se fac greşeli. Încă din vremea apostolilor, dar şi mai mult în vremea noastră, unii spun că sunt ai lui Petru (catolicism), alţii ai lui Pavel (protestantism), alţii ai lui Ioan (ortodoxism), iar alţii, cei mai noi, ai lui Anton de Padova (care-l cinstesc mai mult pe el decât pe Dumnezeu).

Ortodoxia nu admite acest fel de cult al sfinţilor. Ortodoxia este Biserica tuturor sfinţilor, şi a lui Petru, şi a lui Pavel şi a lui Ioan şi a Martei (creştinismul activ) şi a Mariei (creştinismul contemplativ). Ortodoxia nici nu înlătură cultul sfinţilor (ca protestanţii), nici nu coboară cultul lor la zgomotul necuviincios al reclamei, ca şi când fiecare rugăciune împlinită ar fi o minune datorată oarecărui sfânt, ca romano-catolicismul. Ortodoxia păstrează cultul sfinţilor între marginile cuviinţei şi ale dreptei credinţe, ale firii create şi voite de Dumnezeu. Ortodoxia învaţă şi urmează vieţile, predaniile, învăţăturile şi virtuţile, cântările şi rugăciunile sfinţilor şi, dintr-o cuviincioasă smerenie evanghelică, nu bagatelizează minunile lor. Aceasta, încă, este una din tăriile de granit ale ortodoxiei.

3. A treia tărie a ortodoxiei este poporul credincios. Ortodoxia este o Biserică a poporului, o Biserică populară, pentru popor, pentru dorurile, durerile, trebuinţele şi mântuirea poporului. În ortodoxie se mântuiesc şi cărturarii şi fariseii (ca Pavel, Iosif, Nicodim şi alţii), şi împăraţii (ca împăraţii Constantin, Iustinian), dar ea nu e pentru cărturarii şi fariseii făţarnici, nici pentru împăraţii tirani. Ortodoxia este pentru Ioan, pentru Simeon, pentru Petru, Iacob, Nicolae, Gheorghe, Dimitrie, Ştefan, Vasile, Grigorie; este pentru Maria Magdalena, Ana, Elena ş.a.m.d. Ortodoxia nu a fost niciodată împotriva poporului; nu a fost şi nu este nici pentru Irozi, nici pentru Pilaţi; ea este pentru păstori şi pescari, pentru plugari ca Simon Cirineanul, pentru muncitori cu mintea şi cu braţele, ca Pavel şi Onisim, ca Tit şi Timotei, ca Acvila şi Priscila. Ortodoxia a trăit solidară cu cerul de sus şi cu poporul de jos şi trăieşte în cea mai strânsă legătură cu poporul credincioşilor: a suferit cu el, a trudit cu el, s-a bucurat şi a biruit cu el. Ortodoxia nu are cetăţi eterne pe pământ – «Că nu avem aici cetate stătătoare»(Evr. 13:14); nu este nici cu Roma papală, nici cu Viena imperială, nici cu Parisul, nici cu Londra, nici cu alte capitale; cu nici o împărăţie lumească şi cu nici o putere pământească trădătoare a lui Hristos. Ortodoxia este cu sine însăşi, adică cu Hristos Dumnezeu, cu Evanghelia, cu sfinţii, cu poporul, cu sufletul tău şi cu Ierusalimul cel ceresc, cu cerul de sus şi cu poporul de jos. În ortodoxie toate cărţile sfinte, rugăciunile şi cântările sunt scrise în limba poporului. În ortodoxie nu există limbi moarte, limbi sfinte, ci fiecare limbă care se roagă lui Dumnezeu, care citeşte cuvântul lui Dumnezeu şi care se împărtăşeşte cu Hristos Dumnezeu, se sfinţeşte – devine limbă sfinţită, sfântă.

Aceasta este ortodoxia: Hristos, cu harurile Bisericii şi cu adevărurile Evangheliei Lui;

Sfinţii, cu vieţile, virtuţile, rugăciunile, cântările, învăţăturile şi predaniile lor; şi

Poporul, cu trebuinţele lui de mântuire, cu dorurile, durerile şi bucuriile lui.

Aceasta este ortodoxia şi acestea sunt tăriile noastre de granit, iubiţi şi binecuvântaţi creştini; acestea sunt bazele sau temeiurile credinţei noastre creştine; aceştia sunt stâlpii crezului nostru, ale mărturisirii şi ale mântuirii noastre: Hristos, capul Bisericii noastre, sfinţii, icoanele noastre de model şi credincioşii, poporul, trupul cel viu al Bisericii lui Hristos. «Voi sunteţi biserica lui Hristos şi (fiecare) mădulare în parte»(1 Cor. 12:27).

Să împrospătăm, deci, în sufletele noastre aceste gânduri despre ortodoxie şi tăriile ei veşnice şi să mărturisim treimea lor, cu aceeaşi credinţă şi iubire, cu care mărturisim Treimea Dumnezeirii, când ne rugăm şi cântăm cu evlavie: Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfântă, mărire Ţie… mărire ţie, Ortodoxie sfântă – cu Hristos, cu sfinţii şi cu întreg poporul credincioşilor – mărie ţie, în vecii vecilor. Amin.

Text preluat din  „Spre Tabor”, vol. III, Fundatia Justin Pârvu

postare – Cristina David

Din invataturile Preotului Ilarion Felea – despre convertirea spre Lumina Taborului

 Preiau de pe alt site o postare a unui prieten bun, cunoscut  de mine in urma cu ani de zile pe CrestinOrtodox.ro. In materialul preluat de mine el mentioneaza impresia deosebita pe care i-a pricinuit-o citirea lucrarii CONVERTIREA Crestina scrisa de Parintele Ilarion Felea .

Cineva mi-a cerut sa apreciez o pagina a cuiva care vrea sa migram la Calendarul crestin-ortodox rusesc ! Nu sunt impotriva crestinilor ortodocsi rusi si ucrainieni , dar parca Sfintii Neamului Romanesc imi sunt mult mai dragi ! Cum eu incerc sa fac cativa pasi pe Calea Pocaintei , imi permit sa incerc sa inteleg Invataturile catorva Parinti Duhovnici Romani si care , unii deja , noi ii consideram ca fiind Sfinti ! Recunoscand acel Calendar crestin rusesc , ar insemna ca nu pot sa caut sa inteleg din Invataturile Parintilor Arsenie Boca , Ilie Cleopa , Teofil Paraian , Iustin Parvu , Nicolae Steinhardt , Arsenie Papacioc , Gheorghe Calciu ,Lavrentie Sovre , Ioanichie Balan , Dumitru Staniloae , Ilarion V. Felea , iar lista ar putea sa fie completata de multi Parinti Duhovnici Calauzitori contemporani cu aceste vremuri ! Daca , doar acestia pe care i-am enumerat eu cu Respect si Smerenie si Recunostinta pentru Darurile care ne sunt Transmise de Bunul Dumnezeu prin Ei si Povetele si Invataturile lor dar si prin Predicile Liturghice , nu ne-au indemnat sa lasam traditiile Calendarului crestin-ortodox al Neamului Romanesc pentru a trece la altele , eu care doar silabisesc cele propovaduite de catre Ei , ar insemna ca ma cred mult mai „educat crestin – ortodox ” ! Incerc sa invat sa fiu smerit si ascultator al celor ce Dumnezeu ne-a Aratat cum sa Incercam sa-L Urmam cu astfel de Invatatori Parinti Duhovnicesti cu mult Har !

Am sa inchei aceasta cu ceva ce mi-a placut foarte mult in ultimele zile si apartin Parintelui Ilarion V. Felea :

PREOT ILARION V. FELEA
CONVERTIREA Crestina
SIBIU, 1935
TIPARUL TIPOGRAFIEI ARHIDIECEZANE

Trimit aceasta încercare de
studiu biblic si misionar în lumea
cetitorilor, cu nădejdea vie şi
cu dorinţa fierbinte de a-i povăţui
pe calea vieţii, spre lumina şi
bucuria Taborului.
Arad, la Schimbarea la Faţă a Domnului
1955
AUTORUL

„Orice apostolat este o funcţiune a pasiunii evanghelice .
Iar aceasta nu izvorăşte decât din sufletele convertite la dragostea de Hristos şi prin ea la iubirea deaproapelui .
Convertitul este un om întors către Dumnezeu după Voinţa Căruia îşi întocmeşte toate rosturile vieţii . El simte cu Dumnezeu , cugetă cu Dumnezeu , lucrează cu Dumnezeu .
Fiindcă şi-a curăţit simţirea în focul dragostei de Hristos , şi-a luminat mintea cu lumina nespusă care a răsărit pe seama celor „din umbra morţii” şi şi-a întărit voinţa , slobozindu-o din cătuşele trufiei şi supunându-o Celui ce toate le lucrează spre binele nostru .
Convertitul şi-a răstignit — cu Hristos —făptura veche cu păcatele ei , înviind ca o făptură nouă şi vieţuind sub imperiul graţiei . Prisosul credinţa şi iubirii prin care se simte legat de Hristos şi de obştea dreptmâritorilor săi fraţi —Biserica vie — se revarsă ca o Binecuvântare peste toată viaţa lui — îndrumându-o şi sfinţându-o .
Viaţa unui convertit se zideşte organic , impresionant de organic în toată înălţarea ei .
Fiindcă şi cugetul şi gestul şi vorba şi fapta lui au o singură obârşie — Hristos — şi sunt inspirate de-Un singur Duh — al Evangheliei .
Această impresionantă frumseţe morală a vieţii convertitului , propovedueşte prin ea însăşi .
Obştia se resimte de prezenţa în mijlocul ei a unui creştin adevărat . Un om ajuns în apropierea unui convertit , începe a se converti şi el —prin contagiune .
Totuşi , convertiţii adevăraţi nu se mulţumesc cu apostolatul oarecum pasiv al pilduitoarei lor vieţi , ci purced la misionarismul activ , chemând şi prin cuvânt sufletele la pocăinţă şi la viaţă nouă în Hristos .”

Doamne, cum se adevereste inca o data faptul ca lucrurile din viata noastra nu sunt intamplatoare. Nu mi-a fost dat sa citesc fragmentul acesta pana acum, dar cunosteam existenta lucrarii , iar autorul imi este ruda apropiata. De ce spun acest lucru : venind si stabilindu-ma in SUA , am avut binecuvantarea Domnului ca sa ajut in feluri variate Biserica Ortodoxa Romana aici. Intre cele infaptuite prin vrerea Lui a fost aducerea in fata altarului spre convertire (ca nasa de botez) a unui nativ american apartinand indienilor de aici si care a aflat, in final, trecand prin catolicism si diverse forme de protestantism (simtind chemarea) ca ortodoxia este calea dreapta catre Domnul nostru Iisus Hristos . Ocupatia lui , poate va veti intreba? Politist…Desigur, am ramas in stransa legatura , ca parte din aceeasi familie. Este o placere sa vorbesti cu el despre credinta ortodoxa , a devenit un aparator fervent al ei si fata de americanii apartinand multiplelor denominatii . Dumnezeu lucreaza ! Daniel Sava (Corey) , nu este nici pe departe un caz unic in sensul in care am vorbit.

postare – Cristina David

Jurnalul personal al Parintelui Ilarion Felea reflecta germenii operei sale teologice

In unele parti ale Jurnalului personal, parintele Ilarion Felea exprima anumite reflectii teologice cu implicatii ontologice profunde.

Ce este interesant si profund exemplificator in majoritatea acestor reflectii?

Majoritatea au luat nastere – asa cum reiese din Jurnalul personal  – in urma exercitarii pastorale si misionare a preotiei in parohie. Aceste reflectii sunt inspirate si fundamentate pe viata Bisericii corelata cu viata cotidiana a crestinilor pe care ii spovedea, ii cumineca, ii cununa, se ruga la capataiul lor, ii vizita. De pilda, in 31 mai 1930 , scria in Jurnalul personal: „Un botez – Inspiratie : ideea unei lucrari : „Sfintii Prooroci, Apostoli si Evanghelisti ” – Biografii sacre”

Aceasta relationare nu este concluzia vreunui program stiintific si teologic initiat sistematic si urmarit precis, ci este concluzia fericita a unei vietuiri si marturisiri autentice a lui Hristos in mijlocul oamenilor, care inseamna a face o teologie intrupata si in intima corespondenta cu viata Bisericii.

Asistam astfel – in prima faza – in construirea si elaborarea tacita a unei teologii in corespondenta cu spiritualitatea si viata Bisericii si implicit a crestinilor din parohia incredintata lui. Aceasta arata nu numai autenticitatea viziunii sale teologice care nu se construieste intr-un „cabinet”, ci prin racordarea preotului Felea cu toata fiinta lui, prin intermediul preotiei Bisericii, la necesitatile, aspiratiile si perspectivele spirituale ale omului contemporan lui, vietuitor in Biserica si in lume.

Credinta sa marturisitoare va strabate nu naumi amnifestarile multiple ale vietii sale eclesial-sociale, ci si intreaga sa opera teologica, care merita o abordare unitara si o hermeneutica pe masura in contextul istoric-eclesial-cultural in care s-a format.

Concluzii

Jurnalul parsonal al parintelui Ilarion Felea are o insemnatate covarsitoare nu numai pentru cei deprinsi cu studiul teologiei sau cu slujirea la altarul Bisericii, ci si pentru intelectuali si credinciosi de rand, care pot identifica in el anumite aspecte pozitive pentru apropierea de Hristos si desavarsirea lor in cadrul vietii Bisericii, precum si pentru deslusirea mai autentica a chemarii preotesti in interlationare cu vietuirea crestinilor in Biserica si lume.

Cu siguranta ca acest Jurnal constituie, pe langa operele preotului Felea deja cunoscute-unele publicate, altele in curs de publicare- o piesa importanta in conturarea personalitatii sale ca preot, ca teolog si ca om al Lui Dumnezeu , integrat total in ritmul liturgic-sacramental ascetic-mistic al Bisericii, cu rezonante adanci in mediul social , intelectual si chiar politic contemporan lui.

spicuiri din prefata la Jurnalul Parintelui Ilarion Felea – Opera vietii mele – Conf Dr Cristinel Ioja

NOTA  – Parintele Ilarion Felea , spre deosebire de alti mari teologi pe care i-a Dat neamul nostru Ortodoxiei (ex Parintele Staniloae , care a fost un foarte apropiat prieten al preotului Felea in timpul intregii vieti) , a fost atat preot practicant la altar si in mijlocul credinciosilor , cat si profesor de inalta clasa in corpul academic teologic , dar si un mare teolog ale carui lucrari sunt la baza studiilor teologice in toate Facultatile de Teologie din tara. Cartea sa de capatai  „Spre Tabor” este considerata a fi „cea mai bună operă a Ortodoxiei româneşti de până acum. Părintele Ilarion Felea este un adevărat geniu liturgic al teologiei ortodoxe, al Bisericii Ortodoxe. (…) Opera Spre Tabor este a doua, după acest tezaur al Ortodoxiei care se cheamă Filocalia, fiind o desăvârşită tâlcuire a Filocaliei” (Parintele Justin Parvu).

Despre înalta sa trăire duhovnicească, părintele Stăniloae a mărturisit: „Părintele Ilarion Felea m-a depăşit”. Iar parintele Sofian l-a numit „Icoana bunatatii”.

„O mare isprava duhovniceasca au infaptuit Parintele Staret Justin Parvu si obstea sa din manastirea Petru Voda publicand opera SPRE TABOR prin recuperarea manuscriselor ramase de la Preotul Profesor Illarion V. Felea, a carui viata pamanteasca s-a stins in temnita de la Aiud in 1961. Eram acolo, numele sau circula luminos printre detinuti, dar nu mi-a fost dat sa-l intalnesc in gigantica inchisoare de pe malul Muresului, unde nici pe  propriul meu frate nu l-am vazut decat accidental, cateva clipe.” – BARTOLOMEU VALERIU ANANIA, Arhiepiscop si Mitropolit

Cristina David

Cine este Antihrist ? – Preot Ilarion Felea

Cine este Antihrist?

Pr. Ilarion V. Felea

Cine sunt antihristii, cine este Antihrist si ce este lucrarea antihristica, taina faradelegii care se lucreaza in lume inainte de aratarea lui Antihrist?

Antihristii, despre care aminteste mai intai Sfantul Evanghelist Ioan, sunt fortele anticrestine si uneltele raului; sunt contrarii lui Dumnezeu, potrivnicii Tatalui, Fiului si Duhului Sfant; sunt prigonitorii crestinilor, ateii – oamenii lui Antihrist si dusmanii lui Hristos, vrajmasii neimpacati ai Crucii, ai Evangheliei si ai Bisericii.

De aceea, in istoria Bisericii toti prigonitorii crestinilor si toti marii vrajmasi ai Bisericii au fost numiti antihristi. Asa au fost numiti Irod si Nero, Diocletian, Iulian Apostatul si Mahomed, toti imparatii, sultanii, regii si tiranii sangerosi care au prigonit pe crestini.

Tot in grupul antihristilor, Sfantul Ioan Evanghelistul numara si ereticii, care dintre noi au iesit(1 In. 2:19), duhurile inselatoare (1 Tim.4:1), razvratitii care ataca unitatea de credinta a Bisericii, proorocii si apostolii mincinosi, pseudo-hristosii, pseudo-proorocii si pseudo-apostolii. Asa au fost numiti Simon Magul, Cerint si Nicolae din vremea apostolilor, din Asia si Macedonia, Nestorie si altii pana in ziua de astazi.

Acestia sunt antihristii: toate acele persoane razvratite, potrivnice, dusmane lui Hristos, fie ca sunt stapanitori care prigonesc pe crestini, fie ca sunt eretici care ataca invatatura cea dreapta a crestinilor. Si mii si altii pun piedici crestinismului, si unii si altii sustin lupta impotriva fiilor lui Dumnezeu; si unii si altii reprezinta duhul lui antihrist, puterea intunericului si a raului care se razvrateste impotriva luminii, a binelui si adevarului. Toti acestia sunt slugile si premergatorii lui Antihrist.

Dupa invatatura crestina, Antihrist este o persoana istorica, o unealta a Satanei, o fiinta demonica, un Mesia fals, un tiran care se va socoti si numi pe sine Dumnezeu. Unii spun ca Antihrist ar fi mesia iudeilor (el insusi iudeu). De aceea el va apare in templul din Ierusalim si de acolo va determina lepadarea de credinta, apostazia, celor ce nu au primit iubirea adevarului, ca sa se mantuiasca(2 Tes. 2:10). Iisus Hristos numeste pe Antihrist uraciunea pustiirii(Mt. 24:15, cf Dan. 9: 27). Apostolul Pavel il numeste pe Antihrist omul faradelegii, fiul pierzarii, potrivnicul care se inalta mai presus de tot ce este Dumnezeu sau e facut pentru inchinare, asa incat sa se aseze el in Biserica lui Dumnezeu si pe sine sa se dea drept Dumnezeu(2 Tes. 2:3-4). In zilele cele de apoi spune Invatatura celor 12 apostoli (cap. 16) se vor inmulti apostolii mincinosi si amagitorii si se vor preface oile in lupi, si dragostea in ura. Caci sporind nelegiuirea se vor uri unii pe altii si se vor prigoni si se vor trada si atunci se va arata amagitorul lumii (Antihrist) ca si cum ar fi Fiul lui Dumnezeu.

Dupa Sfintii Parinti, Ioan Gura de Aur, Efrem Sirul, Ippolit, Ioan Damaschin si altii, Antihrist se va naste dintr-o femeie desfranata, spurcata, va creste in ascuns, va lua stapanirea cu puterea satanei prin inselare, prin minciuni si minuni false si va prigoni Biserica trei ani si jumatate, cat a tinut si lucrarea Mantuitorului. In cifre biblice lucrarea lui Antihrist va tine 42 de luni sau 1260 de zile, care ne dau acelasi timp: trei ani si jumatate (cf. Dan. 7:25; Apoc. 11:2; 12:14; 13:5). In Apocalipsa, Antihrist este numit cand fiara, cand balaur, cand Babilon (cap. 11-20). Numarul lui, numar de om, este 666 (Apoc. 13:18). Ce insemneaza acest numar, nimeni nu poate preciza. Incercari de lamurire s-au facut nenumarate dar asupra lui nu s-a putut spune ultimul cuvant. Avand in vedere ca textele Apocalipsei sunt cele mai greu de talcuit, Biserica nu stie si nu spune mai mult decat stiu si spun apostolii Ioan si Pavel si de aceea nu a dat in lamurirea lor nicio hotarare. Le lasa si le pastreaza pe toate sub un acoperamant de taina.

Opera lui Antihrist va fi persecutia, inselarea si apostazia cea mai mare. Mana lui va semana neghina in grau, va picura venin in miere. Stiinta lui va fi minciuna, forta lui va fi tirania; in loc de prieteni va avea robi; in loc sa fie pastor va fi un stapan crud care va slavi diavolii, va persecuta sfintii si va profana Biserica.

Cei ce vor crede in minciunile lui si se vor inchina fiarei, deci lui Antihrist, vor primi semnul ei pe frunte sau pe mana (Apoc. 14: 9). Pentru crestini exista pecetea lui Hristos, sigiliul darului Duhului Sfant in semnul crucii; pentru inchinatorii lui Antihrist inca va fi un semn care numai atunci se va cunoaste. Ceea ce putem sti este ca in lupta cu Antihrist, Mielul va iesi biruitor. Iisus Hristos Domnul va nimici pe Antihrist cu duhul gurii Sale si il va pierde cu aratarea venirii Sale (2 Tes. 2: 8). Aratarea lui Antihrist si lucrarea lui va premerge venirii a doua a Mantuitorului. Vine Antihrist, vine si Hristos dupa el(Sf. Ciprian). Aratarea lui Hristos va fi caderea si moartea lui Antihrist, ultima moarte, dupa care va urma invierea mortilor. Biruinta va fi a lui Hristos. Binele si Adevarul vor infrunta si vor invinge puterea raului si a intunericului.

Acestea sunt pe scurt raspunsurile invataturii crestine, ale Dogmaticei Ortodoxe despre Antihrist, despre antihristi si despre lucrarea antihristica, iubiti si binecuvantati crestini. Istoria intreaga nu este altceva decat o infruntare si o lupta a binelui cu raul, a pacatului pustiitor cu virtutea mantuitoare, a luminii cu intunericul, a adevarului cu minciuna, a vietii cu moartea, a lui Hristos cu slugile lui Antihrist. Exista in lume un spirit care neaga, un duh rau care se impotriveste lui Dumnezeu, o uraciune a pustiirii (Mt. 24:15), o taina a faradelegii (2 Tes. 2:7) care lucreaza intre oameni cu puterea satanei. Aceasta e lucrarea antihristica, amagitoare, inselatoare, mincinoasa; e lucrarea antihristilor, satanica, distrugatoare, infernala. Ea tine pana la sfarsitul veacurilor, pana la venirea a doua. Acum, puterea si lucrarea aceasta e legata, e oprita de puterea si lucrarea Bisericii lui Hristos, de puterea si de lucrarea harului Duhului Sfant.

La sfarsitul veacurilor puterea antihristica se va dezlantui cu toata salbaticia ei prin aratarea lui Antihrist, pentru a fi nimicita cu totul. In ciocnirea cea din urma, binele va infrange raul, Hristos va nimici pe Antihrist, – cel din urma prigonitor al crestinilor si cel mai mare dusman al lui Iisus Hristos, – si astfel se va implini voia lui Dumnezeu care este mantuirea si fericirea vesnica a lumii intregi, in si prin Iisus Hristos Domnul si Mantuitorul nostru.

Acestea stiindu-le despre antihristi si despre Antihrist, despre aratarea si lucrarea lor potrivnica Evangheliei si Bisericii lui Hristos, dusmana crestinilor si sfintilor, sa ne intarim si mai mult credinta in Dumnezeu, viata in Hristos, dragostea fata de Evanghelia si Biserica Lui, precum si privegherea in rugaciune si rabdarea in suferinte. Antihristii sunt mai slabi, crestinii sunt mai tari. Dupa cum Hristos va birui pe Antihrist, asa si crestinii vor birui pe antihristi. Puterea adevarului crestin este neinvinsa. Biruitorii fiarei si invataceii Mielului vor primi nume noi inscrise in cartea vietii si haine albe in templul cerului (cf. Apoc. 2-3). Si se vor bucura cu Dumnezeu, in vecii vecilor. Amin.

(articol exclusiv din opera Spre Tabor, vol IV, Desavarsirea, ILARION V. FELEA, in curs de aparitie – publicat in Revista ATITUDINI, Nr 8 )

NOTA  – intre timp lucrarea a vazut lumina tiparului in 4 volume

Cristina David

Ilarion Felea – Amintirile celor ce l-au cunoscut sunt de neuitat

Ilarion Felea – „Amintirile lăsate celor ce l-au cunoscut, sunt de neuitat”

Mărturisitori – Pr. Ilarion Felea

Autor: Viorel Gheorghiță

Părintele profesor Dr. Ilarion V. Felea, rector al Academiei Teologice din Arad, condamnat la 28 oct. 1949, de către Tribunalul Militar Timişoara, la 1 an î.c, pentru omisiune de denunţ, condamnat a doua oară, în 14 martie, 1959, de către Tribunalul Militar din Cluj, la 20 ani m.s., pentru activitate intensă contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare, trece la cele veşnice în data de 18 septembrie, 1951. Se pare, în urma unei ocluzii intestinale şi a refuzului de acordare a unei minime asistenţe medicale. Crimă premeditată. Nu i se putea trece cu vederea exemplaritatea. Amintirile lăsate celor ce l-au cunoscut, în timpul detenţiei, sunt de neuitat. (Viorel Gheorghiță – Et ego. Sărata, Pitești, Gherla, Aiud)   „Prin apostolatul până la martiriu, adevăraţii creştini au biruit lumea răului şi au mărturisit pe Hristos. Din jertfa martirilor pentru credinţă s-au născut cele mai frumoase exemple de urmat.”

Interviu cu Parintele Iustin Petre staretul Manastirii „Sf Ioan Casian” – despre eroi ai credintei in Romania comunista

Parintele IUSTIN PETRE

Staretul Manastirii Sf. Ioan Casian

„Vrem sa recunoastem sau nu , avem nevoie de eroi ai credintei”

– Saptamana trecuta, Manastirea Sf. Ioan Casian de la Gurile Dobrogei (Constanta) si-a deschis portile pentru a gazdui un eveniment spiritual de exceptie: expozitia dedicata memoriei unor martiri ortodocsi care au patimit in inchisorile comuniste, pentru credinta lor: Arsenie Boca, Gheorghe Calciu, Daniil Sandu Tudor, Pr Ilarion Felea, Ioan Ianolide si Valeriu Gafencu. Este pentru prima data in Romania cand un asezamant monahal promoveaza o asemenea manifestare. De ce credeti ca este important sa comemoram, dupa mai mult de jumatate de secol, jertfa din credinta in temnite?
– Crucificarea neamului romanesc in temnitele comuniste, pentru si in numele lui Hristos, este un adevar istoric prea putin cunoscut. Acolo, in temnite, a dainuit fiinta noastra crestina nealterata. S-a spus in nenumarate randuri ca neamul care nu-si cunoaste si nu-si asuma responsabil trecutul nu va dainui in istorie si va fi sortit inevitabil disparitiei. Adevarul doare si este incomod pentru multi, de aceea e nevoie de curaj sa mergi si sa-l afli intr-o asemenea expozitie. Dar sa nu uitam ce a zis Hristos: Cunoasteti Adevarul si Adevarul va va face liberi!

„Principalele victime ale regimului comunist nu au fost oamenii politici, ci adevaratii marturisitori ai lui Hristos”

 

– Totusi, nici unul dintre martirii inchisorilor nu a fost bagat in puscarie pe motive religioase, ci numai pe motive politice. De ce credeti ca a procedat regimul comunist asa?

– Sa nu uitam ca in Romania, regimul comunist s-a pretins a fi o democratie populara, care democratie, macar de fatada, se obliga sa respecte si sa garanteze drepturile si libertatile omului, si unul dintre aceste drepturi este libertatea de constiinta si libertatea religioasa. Iata motivul pentru care, la noi si nu numai, regimul comunist s-a folosit din plin de minciuna si viclenie, pentru a-si masca rautatea sau gradul de cruzime in fata lumii, inscenand mincinoase procese politice unor oameni nevinovati si neimplicati politic, din elita interbelica romaneasca. Mari teologi, precum parintele Dumitru Staniloae, parintele Ilarion Felea, parintele Dimitrie Bejan, parintele Arsenie Boca, parintele Sofian Boghiu, parintele Galeriu, parintele Nicolae Steinhardt etc., si alaturi de acestia toti membrii miscarii Rugul Aprins, de la manastirea Antim din Bucuresti, au fost condamnati, fara sa faca parte dintr-un anume partid politic. Acesti oameni ai lui Hristos suparau regimul, exclusiv prin rezistenta lor spirituala si prin verticalitatea lor duhovniceasca. Desigur, motivul oficial al condamnarii a fost de o cu totul alta natura, nicidecum religios: instigare la revolta impotriva regimului, nesupunere civica, activitate periculoasa impotriva ordinii sociale etc. De altfel, aproape toate aceste asa-zise procese politice care au bagat zeci de mii de romani in bezna temnitelor ori i-au trimis la Canal, au fost o jalnica mascarada. Din punctul meu de vedere, inchisorile si lagarele comuniste sunt cel mai bun material didactic pentru oricine vrea sa cunoasca adevarata fata a comunismului, antihrismul sau profund, capabil sa puna in aplicare cele mai oribile metode de a umili si a desfiinta totalmente pe omul crestin. Slava Domnului ca in acest sens s-a scris destul pentru memoria celor de buna credinta, care au urechi de auzit si ochi ca sa vada.

„Temnita a fost o adevarata academie duhovniceasca”

– Multi dintre cei trecuti prin inchisorile comuniste afirma ca au dovedit o traire crestina mult mai intensa in timpul detentiei…

O minune in podisul Dobrogei

– Intr-adevar, temnita a fost o grea piatra de incercare pentru crestinii nostri. Se cunosc torturile inimaginabile la care au fost supusi. Multi dintre ei au cedat mai devreme sau mai tarziu, s-au lepadat de Hristos ca sa nu mai fie torturati, dar apoi s-au ridicat iarasi. Altii au rezistat pana la capat si au murit marturisitori, altii supravietuiesc si astazi. Mi-a dat Dumnezeu marele privilegiu sa-i cunosc de aproape pe cei doi mari parinti, stalpi ai ortodoxiei romanesti, supravietuitori ai iadului comunist: parintele Iustin Parvu si parintele Arsenie Papacioc.

Exista o superba marturie a parintelui Dumitru Staniloae despre asta. „L-am intalnit pe Dumnezeu”, spunea parintele, „prima oara, in satul natal, in povestile batranilor, apoi in Sfanta Scriptura si scrierile Sfintilor Parinti si, abia tarziu, in timpul detentiei, L-am intalnit in rugaciune. Temnita m-a invatat sa ma rog. Temnita a fost o adevarata academie duhovniceasca.”

– Cu siguranta stiti ca a inceput sa existe o evlavie populara pentru cativa dintre marturisitorii crestini care au murit in temnitele comuniste, cum sunt Pr. Daniil de la Rarau (Sandu Tudor), Pr. Ilarion Felea, Valeriu Gafencu, Mircea Vulcanescu. Li se fac icoane, acatiste, lumea li se roaga. Mai mult, de o vreme, oamenii depun marturie ca se intampla minuni cu ramasitele pamantesti gasite in gropile comune de la Aiud, unde au fost aruncati nenumarati detinuti politici. Cum interpretati toate acestea?

 

– Exista o nevoie fireasca, in special in randul tinerilor, de a cauta modele de traire ortodoxa autentica, modele care sa-i impresioneze prin daruirea lor totala fata de Hristos, indiferent de consecintele in plan social sau personal. Vrem sa recunoastem sau nu, avem nevoie de eroi ai credintei, la care sa ne raportam propria noastra vietuire crestina. Adevarul este ca suntem cu atat mai impresionati, cu cat aceste modele sunt gasite in istoria recenta. Citind o carte de marturii ale ororilor din temnitele comuniste ti se rascoleste constiinta crestina oricat de insensibil ai fi.

fragmente din interviul publicat in Formula As – sectia SPIRITUALITATE – autor Claudiu Tarziu (2 sept 2011)

Despre nadejde cu Parintele Ilarion Felea

Despre nădejde cu părintele Ilarion V. Felea

Ziua de 18 septembrie 1961 va rămâne o zi de referinţă pentru Academia Teologică arădeană şi Biserica Ortodoxă Română, întrucât cea dintâi pierdea conducătorul, un erudit teolog,un om duhovnicesc şi un mărturisitor al lui Hristos în vremuri de răstrişte, iar cea de-a doua dobândea un rugător în cer pentru întărirea ei în acele vremuri.

Mărturisirea părintelui Ilarion Felea în temniţa Aiudului a fost una puternică şi de nezdruncinat pentru că „nădejdea lui era plină de nemurire. ”(Înţelpciunea lui Solomon 3, 4) El vedea dincolo de suferinţe, el nu privea la chinurile vremelnice ci la bunătăţile veşnice. Ceea ce dă nădejdea este credinţa. Mântuitorul spune: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa.”(Mc. 8, 34-35) Aceste cuvinte umplu de nădejde sufletul omului dacă el sunt primite cu credinţă.

„Izvorul şi temelia nădejdii este credinţa”. O credinţă vie, lucrătoare şi puternică naşte o nădejde de neclintit şi o iubire jertfelnică. Nădejdea este încrederea în ajutorul şi purtarea de grijă în viitor; dar ea sparge tiparele acestei lumi, nădejdea trece dincolo de pragul morţii. Datorită ei adormim întru nădejdea învierii şi a vieţii celei fără de sfârşit.

Nădejedea creştină este dorirea şi aşteptarea cu răbdare şi încredere a împlinirii făgăduinţelor pe care Dumnezeu le-a făcut credincioşilor; e puterea prin care ne dezlipim de lucrurile trecătoare şi renunţăm la lume, ca să dorim să căutăm şi să aşteptăm cu bucurie plinătatea vieţii şi a fericirii veşnice, în unire cu Dumnezeu.

Părintele Ilarion Felea aduce o comparaţie cu înţelesuri din tradiţia populară românească: „Florile, cu care se împodobesc casele şi bisericile, îşi au graiul şi tâlcul lor. Mărgăritarele şi crinii albi sunt florile sfinţeniei şi ale nevinovăţiei; busuiocul verde e floarea crucii; trandafirul roşu e floarea iubirii; florile albastre ca cerul, reprezintă credinţa; florile negre închipuie durerea, moartea. sânzienele galbene sunt culoarea speranţei….poporul român aşează de ziua naşterii Sf. Ioan Botezătorul cununi de sânziene plin de speranţă la case şi la holde. De ce oare? Pentru că Ioan e ultima speranţă, ultimul profet; el încununează speranţele în venirea Mesiei.”
Iar dacă Mântuitorul a venit, cei ce au venit la el cu nădejde că vor fi ajutaţi, nu au plecat nemângâiaţi. El vindecă pe sluga sutaşului, pe slăbănogul din Capernaum, pe femeia cu scurgere de sânge, orbilor le dă vedere. Şi mai mult, pe toţi cei ce se apropie de El cu credinţă şi cu nădejde, îi asigură că le împlineşte toate cererile (In. 5,28).

Această nădejde dăinuie şi în Biserică. Sfinţii mucenici aveau nădejdea că dincolo de chinuri este dulcele lor Mântuitor, că dincolo de suferinţe este locul unde nu este durere, nici întristare, nici suspinare, ci lumină, bucurie şi iubire, în comuniunea cu Dumnezeu. Mucenicii şi toţi sfinţii au primit cununa măririi cereşti,întăriţi şi încredinţaţi că „nădejdea nu ruşinează.”(Rom. 5,5) Nădejdea ne îndreaptă paşii la lucru şi la Biserică; nădejdea însufleţeste rugăciunile noastre cu deplină încredinţare că Dumnezeu, dacă le află bune, le împlineşte. „Uitaţi-vă la neamurile cele din început şi vedeţi cine a nădăjduit spre Domnul şi s-a ruşinat?”(Sirah 2,10)

Creştinul adevărat spune cu psalmistul  „Unii se laudă cu căruţele lor, alţii cu caii lor, iar noi ne lăudăm cu numele Domnului Dumnezeului nostru.” (Ps. 19, 8).  Nici de avuţii, nici de alte lucruri moarte şi deşarte nu trebuie să ne legăm speranţele, nici chiar de oameni. Porunca Evangheliei este să iubim şi să ajutăm pe tot omul, dar nădejdea să ne-o punem numai în Dumnezeu. Spune Sf. Maxim Mărturisitorul: „Să iubim pe tot omul din suflet, dar să punem nădejdea numai în Dumnezeu şi Lui să-I slujim din toată puterea. Câtă vreme ne susţine El, umblă în jurul nostru toţi prietenii şi duşmanii noştri nu au nici o putere împotriva noastră.”

Din nădejde încolţesc şi cresc florile altor virtuţi precum: blândeţea, smerenia, răbdarea în suferinţe, perseverenţa, seninătatea, liniştea, mângâierea sufletului.
Cred… şi aştept… mărturisim în Crez, ceea ce înseamnă cred şi nădăjduiesc. Cred în Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt şi aştept împlinirea făgăduinţelor divine. Cred în Evanghelie, în adevărurile ei mântuitoare, aştept mântuirea. Cred în virtute, nădăjduiesc în răsplata ei. Cred în bine, în lumină, în libertatea, în fericire, nădăjduiesc în biruinţa lor. Cred în viaţa, aştept fericirea pe pământ şi în cer. Cred în Dumnezeu, nădăjduiesc în veşnicie.

Această nădejde a avut-o şi părintele Ilarion Felea, de la a cărui mutare la viaţa cea fără de sfârşit se împlinesc iată 50 de ani. Această nădejde se cuvine să o cerem de la Dumnezeu, o nădejde de mai bine, o nădejde de lumină, o nădejde de bucurie, o nădejde de mântuire…
Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperămntul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfântă, slavă Ţie!

articol de Sorin IIota – Ortodox Blog

Cum se nasc eresurile? – parintele Ilarion Felea

Părintele Ilarion Felea: Cum se nasc eresurile?             

Ca toate pacatele, eresurile se zamislesc mai intai in inima, pentru ca din inima ies “gandurile rele” (Mc. 7,18-23). Gandurile rele spurca inima, si dintr-o inima spurcata ies cuvinte si invataturi gresite.

La prihana inimii se adauga trufia mintii. Ereticii sunt oameni care se incred in puterea mintii lor, isi inchipuie ca numai ei cunosc adevarul. Se cred intelepti si astfel se trufesc. Trufia insa, in loc sa aduca limpezire, aduce intunecarea mintii. In fata mintii lor de “apostoli mincinosi, lucratori vicleni care iau chip de apostoli ai lui Hristos…, satana se preface in inger de lumina” (II Cor. 11,13-14), vine cu Biblia in mana si incepe a-i ispiti, cum a ispitit si pe Mantuitorul in pustie (Lc. 4, 1-12). Cand le sopteste pe ascuns, cand le striga in gura mare: nu va mai faceti sfanta cruce, nu va mai botezati copiii, nu mai respectati traditia Bisericii, tineti sambata in locul Duminicii, lepadati-va de sfinti si de icoane, nu va mai rugati in limba parintilor vostri, ci graiti si bolborositi in limbi nemaiauzite, lasati sa va conduca “numai Biblia”… Cu astfel de cuvinte amagitoare, “tatal minciunii” (In 8, 44) insala si pierde multe suflete slabe de inger.

Trufia mintii si slabirea credintei la eretici se arata in neascultarea fata de Biserica. Ereticul incepe sa mearga pe o cale gresita, din clipa in care se desparte de crezul si de canoanele Bisericii. El cauta o credinta “noua”, o cale “noua”, care tocmai prin noutatea ei este gresita. Biserica este una, sfanta, soborniceasca si apostolica. A doua, a treia, a zecea sau a suta “biserica” nu poate sa mai fie a lui Hristos, caci “nimeni nu mai poate sa puna alta temelie, afara de cea pusa” (I Cor. 3,11). Prin faptul ca ereticii nu mai asculta de Biserica, ei raman straini de invataturile si binecuvantarile ei, ca niste pagani si vamesi (Mt. 18, 17).

Despartiti de Biserica, ereticii iau “chip de apostoli ai lui Hristos”, cum “insusi satana se pre-face in inger al luminii” (II Cor. 11,13-14). Cu Biblia in mana, luata de la Biserica, ei cauta sa-si indreptateasca eresurile lor. Ei stiu ca Sfanta Scriptura intre triate cartile din lume este cea mai raspandita si se bucura de cea mai mare autoritate. Dar greseala lor se vadeste si aici in ratacirile lor. Toti ereticii isi intemeiaza eresurile pe Sfanta Scriptura, care-i osandeste si-i mustra, fara crutare, tocmai pentru ca o talmacesc in tot felul, de capul lor.

Biserica Ortodoxa ii invata pe fiii ei ca fiecare crestin poate si e bine sa citeasca Sfanta Scriptura, dar nu si sa o talcuiasca, tocmai pentru nenumaratele eresuri care s-au nascut din talcuirea ei gresita.

“Mai inainte de toate, trebuie sa stiti – scrie, Sfantul Apostol Petru – ca nici o proorocie (invatatura) a Scripturit nu se talcuieste dupa bunul plac al fiecaruia“… (II Pt. 1,20). Din “bunul plac al fiecaruia” s-au nascut toate eresurile. De aceea talcuirea dreapta a Bibliei o face numai Biserica si de aceea la talcuirea Bibliei trebuie sa ascultam de Biserica, sub indrumarea Parintilor, ierarhilor, slujitorilor si soboarelor ei.

Una dintre pricinile care dau nastere la eresuri este incercarea de a talmaci invataturile cele mai grele si tainele cele mai adanci despre care ne vorbeste Sfanta Scriptura. Apostolul Petru scrie ca in epistolele Apostolului Pavel “sunt unele lucruri cu anevoie de inteles, pe care cei nestiutori si neintariti le rastalmacesc, ca si pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzanie” (II Pt. 3, 15-16). Ereticii se leaga tocmai de aceste locuri greu de inteles, incercand sa le dezlege intelesul. Se leaga de Apocalipsa, de cartile profetilor si de Sfintele Taine ale Bisericii, care prin insasi numirea lor ne arata ca adevarurile lor sunt ascunse cu sapte peceti si care tocmai de aceea se primesc prin credinta, pentru ca nu avem pentru ele alta cale de primire si de intelegere.

Iata, asadar, cum se nasc eresurile. Ele izvorasc din gandurile cele rele ale inimii, din trufia mintii, din slabirea credintei, din incercarea de a talmaci locurile cele mai grele din Sfanta Scriptura si din neascultarea fata de Biserica.

Odata razvratiti si cazuti in eresuri, ereticii isi iau titlul de “apostoli”, “evanghelisti”, “misionari”, “predicatori”, si altele asemenea acestora. Dumnezeu ii descopera ca merg pe cai gresite, caci, desi toti se lauda ca se tin numai de Biblie, poarta alte si alte numiri, merg pe alt drum, intemeiaza alte si alte adunari, propaga alte si alte invataturi. De multe ori unul si acelasi predicator a trecut prin toate sectele si, in cele din urma, sau se intoarce pocait la Biserica, sau se pierde din rea credinta.

Dumnezeu ii descopera si in alt fel. Niciun eretic nu lucreaza cum lucrau Sfintii Apostoli si urmasii lor. Apostolii predicau Evanghelia Domnului prin temple si sinagogi, pe fata, limpede si cu credinta puternica pana la moarte. Apostolul Pavel, dupa 14 ani de la intoarcerea sa la Hristos, s-a dus la Apostolii cei mai cu vaza din Ierusalim, ca sa-si arate si sa-si lamureasca Evanghelia pe care o propovaduia, sa se puna de acord cu ei, ca nu cumva – zice el – prin invataturi gresite, “sa alerg sau sa fi alergat in zadar” (Gal. 2,1-2). Ereticii nostri lucreaza tocmai pe dos, pe ascuns si la intuneric, pe la margini de sate si orase. Nu apare nici unul intr-o sfanta biserica, nu se duc la nici un episcop sau preot sa spuna: iata ce cred si ce invat eu… Nici unul nu face asa, ci – intocmai cum a spus Mantuitorul – toti sar pe aiurea, peste gard, in staulul oilor Bisericii, ca sa fure si sa junghie si sa piarda“, si de aceea, pe cea mai buna dreptate, Iisus Hristos ii numeste furi si talhari (In 10, 1,10); furi – adica hoti de cele sfinte ( iau Biblia din Biserica si o rastalmacesc); talhari, adica ucigasi ai credintei celei adevarate in sufletele celor slabi, de inger. Apostolul Pavel le zice “lupi rai” (Fapte 20,29), adica fiare salbatice, de care orice om se fereste, cu groaza, desi lor le place sa se numeasca, fatarnic si fals, “copiii lui Dumnezeu“, adica tocmai ceea ce nu sunt.

Parintele Ilarion Felea

/crestinortodox.ro/

Parintele Ilarion V Felea comemorat la Valea Bradului

Părintele Ilarion V. Felea comemorat la Valea Bradului, jud. Hunedoara

Preasfinţitul Părinte Gurie, Episcopul Devei şi Hunedoarei, s-a aflat sâmbătă, 10 septembrie, în satul Valea Bradului, jud. Hunedoara, unde a oficiat, în fruntea unui sobor de preoţi şi diaconi, slujba de pomenire a părintelui Ilarion V. Felea. Cu această ocazie, a fost evocată personalitatea preotului profesor Ilarion Virgil Felea, născut la 21 martie 1903 în satul Valea Bradului din judeţul Hunedoara, unde tatăl său era preot şi unde, între anii 1927-1930, el însuşi a slujit ca şi preot.

Preasfinţitul Episcop Gurie al Devei şi Hunedoarei le-a vorbit credincioşilor prezenţi despre luarea crucii şi urmarea lui Hristos ca imagine a sacrificiului întruchipat exemplar de părintele Felea, după cum ne informează episcopiadevei.ro. În cele trei decenii de vrednică slujire a Bisericii, preotul-martir a izbutit să lase în urmă o seamă de cărţi şi studii de mare valoare teologică şi culturală, pe care le-a tipărit când era în viaţă, precum şi o serie de studii, meditaţii, predici şi conferinţe de o înaltă spiritualitate creştină.

În data de 25 septembrie 1958, preotul profesor Ilarion V. Felea a fost ridicat de la Catedrala Arad-Centru, condamnat, la data de 14 martie 1959, la 20 de ani de muncă silnică şi 8 ani degradare civică şi 20 de ani de temniţă grea. Detenţia a făcut-o la Penitenciarul din Gherla, apoi la cel din Aiud, unde a încetat din viaţă la 18 septembrie 1961.