Parinti romani care au patimit în închisori – Parintele Ilarion Felea

Părintele Ilarion Felea
(21 martie 1903 – 18 septembrie 1961)

„Că am iubit legea Ta, Doamne,
ea toată ziua cugetarea mea este.”
(Ps. 118, 97)

Fiu de preot din Hunedoara, teolog profund şi lucrător al rugăciunii neîncetate, Părintele Ilarion Felea a urcat, într-o viaţă plină de prigoniri şi strâmtorări, calea spre Tabor, unde a aflat, strălucitoare şi necreată, lumina lui Hristos.
Absolvent al Facultăţii de Teologie din Sibiu, licenţiat în Litere şi Filozofie la Cluj şi doctor în Teologie la Bucureşti, Părintele Ilarion şi-a lucrat cu osârdie talanţii, atât ca profesor de Dogmatică şi Apologetică şi rector al Academiei Teologice din Arad, cât şi ca preot duhovnic la catedrala din oraş, pe care a transformat-o într-un adevărat focar de traire şi cultură religioasă.
Activitatea sa cărturărească a fost impresionantă: sute de articole, studii teologice, pagini omiletice şi aghiografice şi mai cu seamă ciclul de volume „Spre Tabor”, adevărate „Filocalii după Filocalii”.
Dragostea de oameni a Părintelui, pilda sa vie de credinţă şi jertfă, precum şi darul cuvântului, cu care a fost înzestrat din belşug, au atras în jurul său mulţime de credincioşi şi mai ales tineri însetaţi de adevărurile Ortodoxiei, fapt care a alertat în scurtă vreme Securitatea. Arestat prima dată în 1949, a fost închis timp de un an la Aiud. Revenit în mijlocul credincioşilor, şi-a continuat cu aceeaşi osârdie lucrarea misionară, mărturisind adevărurile de credinţă în predici şi articole.
În septembrie 1958 a fost arestat din nou şi supus unei anchete violente. Condamnat la 20 de ani muncă silnică pentru „activitate contra clasei muncitoare”, a fost închis la Gherla şi apoi la Aiud. Aici, alături de Părintele Dumitru Stăniloae a ţinut aprinsă flacăra rugăciunii, slujind tainic în celulă, ori de câte ori era cu putinţă, Sfânta Liturghie pentru deţinuţi. Rugăciunea a fost, de altfel, reazemul său în toate strâmtorările vieţii, singura cale spre apropierea de Hristos. „Păcatul – scria Părintele – ne desparte de Dumnezeu şi ne întinează; rugăciunea ne spală, ne sfinţeşte, ne deschide din nou calea spre lumina şi iubirea lui Dumnezeu. Cine înaintează în rugăciune, se apropie de Dumnezeu. Omul care stă mult timp în mijlocul florilor se parfumează de mirosul lor. Aşa şi omul care petrece mult timp în rugăciune, îşi parfumează sufletul cu însuşirile vieţii divine”.
Ca toţi cei ce au mers pe urma lui Hristos, Părintele Ilarion Felea nu s-a temut de cei ce ucid trupul, ci s-a îngrijit ca mâna necredincioşilor să nu se atingă de sufletul său curat. Refuzând orice compromis cu regimul ateu, şi-a purtat crucea cu demnitate, făcând apostolat până la capăt între zidurile temniţei.


Frigul, foamea şi chinurile îndurate i-au adus grabnicul sfârşit, aureolat de nimbul martiriului. Trupul său a fost aruncat, fără cruce şi nume, în Râpa Robilor de la Aiud, mormântul elitei spirituale a României interbelice.

sursa : acum-si-aici.blogspot.com