Danion Vasile – „Sa nu ne uitam mucenicii”

6. Danion Vasile: „Să nu ne uităm mucenicii”

Când se vorbeşte despre sfinţii închisorilor, mulţi îşi pun o întrebare firească: Dar de unde ştim că sunt sfinţi cei care au pătimit pentru Hristos în închisorile comuniste?
Cine-şi pune o astfel de întrebare nu cunoaşte învăţătura Bisericii despre canonizarea sfinţilor. Atunci când Biserica cercetează canonizarea unui mărturisitor, nu este nevoie nici de minuni, nici de sfinte moaşte. Este nevoie de un singur criteriu, şi anume dreapta credinţă. E de ajuns să fie ortodox cineva care moare în închisoare pentru Hristos, pentru a fi sfânt? Da! Ce simplu este! – ar putea zice unii! Dar în realitate, este foarte greu. Cei care au pătimit pentru Hristos în închisori, de la începutul Bisericii până în vremurile noastre au suferit bătăi şi chinuri pe care nouă ne este şi greu a le auzi descrise! Sau uneori unii nici măcar nu suportă să le citească, li se par sângeroase.
Aşa cum, de exemplu, unii, văzând filmul făcut de Mel Gibson despre Patimile lui Hristos, au zis că este un film sângeros, deşi în realitate, Hristos a suferit mult mai mult pe cruce decât poate arăta un film de câteva ore – nu mai ţin minte, parcă are în jur de două ore – cu atât mai mult, de mărturia sfinţilor mucenici nu ne place să ne apropiem. De ce? Pentru că noi ducem o viaţă căldicică. Noi iubim păcatul. Şi este şocant să auzim că este de ajuns să dai mărturia cea bună şi să mori pentru Hristos, ca să fii sfânt. De ce? Pentru că nouă ni se pare uşor. De ce? Pentru că noi vrem să fie foarte, foarte complicat.
Vrem ca mucenicia să fie ceva cu totul şi cu totul străin nouă, ca să putem zice: „Doamne, eu n-aş putea aşa ceva! Doamne, mărturisirea lui Hristos e pentru cei aleşi!” Dar în realitate, fiecare dintre noi este chemat să dea mărturie în faţa înşelăciunii acestui veac. Nu există o justificare prin care să zicem: „Doamne, dar nu pot să nu fac compromisuri! Doamne, mi-e greu!” În realitate, toţi – la locul de muncă, la serviciu, la facultate, la liceu – suntem chemaţi să dăm o mărturie creştină. E adevărat, nu mărturie sângeroasă. Dar uneori este mai greu să rezişti ani de zile ispitelor unui şef de birou, decât să fii bătut o dată pe lună de către torţionari.

Întrebarea, deci, de unde ştim că au fost sfinţi cei care au pătimit în închisorile comuniste îşi găseşte un răspuns simplu: dacă cercetăm viaţa lor şi vedem că au fost mădulare ale Bisericii Ortodoxe, că au fost fii ai Bisericii Ortodoxe, au ţinut dreapta credinţă, dacă au murit acolo, mărturisindu-L pe Hristos, sunt sfinţi.
Stareţul Daniil de la Rarău, care apare în icoana celor trei noi mărturisitori este pictat în mijloc, între Valeriu Gafencu şi părintele Ilarion Felea. Stareţul Daniil – cunoscut şi sub pseudonimul literar Sandu Tudor – a murit în urma bătăilor pe care le-a primit în închisoarea din Aiud. A murit în urma bătăilor şi este nou mucenic. De ce nu este canonizat stareţul Daniil? Nu există nicio justificare pentru a amâna canonizarea lui. Dacă în cazul celor care au făcut parte din Mişcarea Legionară, unii spun: „Dom’ne, au fost legionari, nu putem să-i canonizăm!”, stareţul Daniil, în tinereţea sa, a avut chiar simpatii de stânga. Deci, nu numai că nu a fost legionar, a avut chiar unele opinii contrare legionarilor. Chiar dacă a fost acuzat, înainte de a fi închis, şi de apartenenţă la Mişcarea Legionară şi de propagandă legionară. Dar, ar trebui să fie clar pentru oricine cercetează viaţa lui că a fost de stânga. Deci, nu poţi amâna canonizarea pe motiv că a fost legionar.
Părintele Ilarion Felea, care a murit tot în închi¬soarea de la Aiud, a fost un profesor de teologie care a scris cărţi de o adâncime deosebită – ştiţi poate volumele tipărite sub îngrijirea mănăstirii Petru Vodă. Ei bine, părintele Ilarion a fost aruncat în închisoare pentru că se îngrijea de familiile preoţilor care fuseseră închişi de comunişti. Când afla că unele preotese nu aveau ce să dea să mănânce copiilor, că nu se descurcau din cauza diferitelor lipsuri materiale, părintele Ilarion strângea bani şi încerca să le ajute pe preotesele respective. Şi a fost aruncat în închisoare, fiind acuzat că este legionar.
Valeriu Gafencu, cel care este cunoscut ca sfânt al închisorilor, – de fapt este cel mai cunoscut dintre sfinţii închisorilor – a făcut parte din Frăţiile de cruce, şi în închisoare a murit, dându-şi viaţa pentru a salva viaţa unui evreu, cel care a ajuns cunoscut în întreaga lume, pastorul Richard Wurmbrandt. În loc să se trateze de boala la plămâni, i-a dat Gafencu medicamentele evreului. Şi e acuzat de atitudine antisemită, de fanatism, nu-l putem canoniza pentru că a fost antisemit! Câţi dintre noi suntem gata să murim în locul mamei noastre? Sau în locul tatălui nostru? Sau în locul copiilor noştri? Sau în locul soţului sau al soţiei sau al prietenilor noştri? Câţi dintre noi, dacă ni s-ar zice acum: „Trebuie să mori pentru el!”, am zice Da?
Cum s-a întâmplat cu Sfântul Serafim de Sarov: avea o ucenică care a aflat că fratele ei trebuia să moară, fiind foarte, foarte bolnav. Şi ucenica sfântului Serafim, o maică, care este şi ea sfântă, a zis: „Uite, batiuşka Serafim, nu se poate să mor eu în locul lui?” Şi Sfântul Serafim s a rugat şi a zis: „Bine, Dumnezeu a primit rugăciunea ta.” Şi ea a murit, oferindu-se ca un fel de jertfă pentru fratele ei.

E trist că, în vreme ce aşa-zisa biserică catolică îi canonizează pe cei pe care îi consideră eroii credinţei în secolul XX – se fac pregătiri pentru canonizarea lui Vladimir Ghica şi a altora -, Biserica Ortodoxă din România tace.
Biserica rusă a canonizat peste o mie şapte sute de noi mucenici. Oare nu sunt aceleaşi criterii de sfinţenie în România şi Rusia? Criteriile de sfinţenie trebuie să fie aceleaşi în toată Biserica. Dacă un om a murit mărturisindu-L pe Hristos în Africa sau în Australia, dacă l-a canonizat biserica din Australia, după aceleaşi criterii ar trebui să canonizeze şi Biserica din America, de exemplu.
De ce nu sunt canonizaţi martirii anticomunişti? Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa a fost întrebat: „Toţi aceştia care au suferit în închisori şi pe care poporul îi consideră sfinţi ar trebui canonizaţi?” Şi părintele Calciu a răspuns: „Incontestabil! Numai că Biserica se teme atunci când se vorbeşte despre cei din închisori. A rămas cu aceeaşi idee: că sunt duşmanii poporului sau ceva de genul ăsta. Cred că ezitarea vine din pricină că au fost legionari. Dar această discriminare, ca să spun aşa, pe motive politice, nu religioase, este un act pentru care ierarhia va răspunde în faţa lui Dumnezeu.” Cuvinte foarte dure, dar cât se poate de realiste.

Danion Vasile – cartea „Marturisitorii”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.