Chipuri de noi mărturisitori în Catedrala din Bacău

Chipuri de noi mărturisitori în catedrala din Bacău
Fototecă – Icoane


Cu ceva timp în urmă am avut ocazia să particip la un botez în Catedrala din Bacău. Este o biserică de dimensiuni foarte mari, care încă se află în construcție. Slujba a avut loc la capela din subsol, acolo unde se finalizează deja pictura.

Mare mi-a fost bucuria când am văzut pictați pe pereții acestei capele pe unii dintre episcopii și preoții care l-au mărturisit pe Hristos în timpul prigoanei comuniste: Episcopii martiri Grigorie Leu și Nicolae Popovici, și dumnezeieștii părinți Ilie Lăcătușu, Ilarion Felea, Dumitru Stăniloae, Benedict Ghiuș, Dimitrie Bejan, Florea Mureșanu, Haralambie Vasilache, Nicodim Măndiță și Constantin Galeriu. În plus, erau pictați și mari duhovnici români, care au păstorit poporul nostru spre Dumnezeu, chiar dacă nu au intrat în temnițele roșii. Dintre aceștia amintim pe părinții Elefterie Mihale și Teofil Pârâian. Și unii și alții erau pictați fără aureole de sfinți, așa cum sunt pictați de obicei în pronaos ctitorii, voievozii, episcopul locului, patriarhul și alți oameni pe care Biserica îi cinstește, chiar dacă nu au fost ridicați la rang de sfințenie.

 

 

 

 

 

Din cunoștințele noastre aceasta este prima catedrală ortodoxă română care are pictate pe zidurile sale chipuri ale noilor martiri ai neamului românesc. Astfel, acest lucru este nu numai îmbucurător dar constituie și un precent pentru ca și alte biserici și catedrale să fie împodobite cu recunoștința și cinstirea noilor martiri.

Nu în ultimul rând, vrednic de toată lauda este Preasfințitul Ioachim Băcăuanul, cel care și-a dat binecuvântarea pentru această minunată lucrare duhovnicească.

(Claudiu Balan)

 

sursa – fericiticeiprigoniti.net/Galerii foto

Sfinţii Închisorilor

Sfinţii Închisorilor

„Azi noapte, cînd voi dormeaţi, am avut o vedenie. Am înţeles temniţa. Am văzut moartea şi învierea temniţei. Am văzut pămîntul deschizîndu-se şi înghiţind închisoarea. Pămîntul şi-a luat pămîntul înapoi. Cu surprindere am văzut apărînd în loc o biserică. La început era mică. Încetul cu încetul a crescut, asemenea unei flori. Cînd a ajuns mare, cît temniţa noastră, am intrat cu sfială în ea. Fraţilor, nu sînt nebun. V-am găsit în biserică rugîndu-vă. Catapeteasma era obişnuită, avînd pe ea sfinţii care ne-au ajutat de atîtea ori. Dar, pe pereţi, nu mi-a venit să cred… Pe cine am văzut în icoane? Erau de-ai noştri, îmbrăcaţi în zeghe. Pe unii i-am recunoscut uşor, pe alţii mai greu. Aveau aură de sfinţi. În spate, în iezerul cel de foc, i-am văzut pe cei care ne hăituiau sufletele. Nu erau toţi acolo, unii erau cu voi…” (Valeriu Gafencu)

ÎN ATENŢIA PREŞEDINTELUI ROMÂNIEI
ÎN ATENŢIA PRIM-MINISTRULUI ROMÂNIEI
ÎN ATENŢIA PARLAMENTULUI ROMÂNIEI
ÎN ATENŢIA SFÎNTULUI SINOD AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

După două decenii de la revoluţia din decembrie, România rămîne tributară moştenirii regimului comunist totalitar, manifestat şi prin cenzurarea memoriei personalităţilor creştine persecutate şi ucise în temniţele comuniste.

Evenimentele recente, cînd la Iaşi a fost închisă expoziţia „Destine de martiri” dedicată unor foşti deţinuţi creştini, unde au fost expuse materiale din fondurile CNSAS, lucru admis de Constituţia României, ne descoperă existenţa cenzurii de tip totalitar în statul român de azi.

Persecutarea pe motive religioase este condamnată de Constituţia actuală a României şi de legislaţia Uniunii Europene, din care România face parte.

Creştinii, care reprezintă majoritatea populaţiei României, cetăţeni cu drepturi depline ai Statului Român şi ai Uniunii Europene, sînt îngrijoraţi de metodele de intimidare folosite de către cei ce au recurs la închiderea expoziţiei „Destine de martiri” şi se arată lezaţi de defăimările aduse martirilor creştini din închisorile comuniste.

Pentru a preveni alte posibile abuzuri şi atacuri la adresa creştinilor şi a memoriei martirilor maltrataţi şi ucişi în temniţele comuniste, ştiut fiind că tradiţia creştină dintotdeauna i-a considerat pe martiri sfinţi, creştinii cer impunerea unui cadru legal care să le apere dreptul la cinstirea memoriei colective a Bisericii Creştine Universale, în special a martirilor din perioada comunistă.

În acest sens, a fost creat un grup de iniţiativă care solicită următoarele:

1. Recunoaşterea faptului că regimul comunist a persecutat creştinii: prin interzicerea exprimării libere a credinţei creştine, prin demolarea lăcaşurilor de cult, prin miile de arestări făcute în rîndurile preoţilor şi a monahilor, soldate cu mii de victime.

2. Recunoaşterea faptului că preoţii, monahii şi credincioşii creştini au fost maltrataţi şi ucişi în număr mare în închisorile comuniste, atingînd cote care permit declararea fenomenului drept un genocid pornit împotriva creştinilor.

3. Recunoaşterea faptului că preoţii şi monahii creştini erau bătuţi şi supuşi umilinţelor pentru a se dezice de credinţa în Dumnezeu.

4. Recunoaşterea faptului că în închisorile comuniste creştinii erau umiliţi prin batjocorirea cultului creştin, fiind consemnate cazuri cînd creştinii erau obligaţi, prin bătăi crunte, să mănînce fecale şi să bea urină într-un ritual grotesc, organizat de gardieni, angajaţi ai statului, care maimuţăreau actul sfînt al împărtăşirii cu Trupul şi Sîngele lui Hristos.

5. Condamnarea metodelor de persecuţie practicate de regimul comunist în România. Condamnarea discursului anticreştin de tip comunist, prin care slujitorii Bisericii şi credincioşii creştini sînt defăimaţi şi marginalizaţi.

6. Formularea unei legi care să exprime realitatea genocidului săvîrşit asupra creştinilor în perioada dictaturii comuniste şi care să condamne şi să urmărească penal pe oricine practică metode sau un discurs anticreştin de tipul celui comunist-ateu.

7. Înfiinţarea de către Statul Român al unui muzeu al Genocidului Anticreştin în România comunistă.

8. Legea despre Holocaust, adoptată de Parlamentul României în 2002, care obligă statul român să înfiinţeze un Muzeu al Holocaustului în România, creează un precedent care face posibilă în România promulgarea unei legi care să apere dreptul la cinstirea memoriei colective a unui grup persecutat de un regim totalitar.

9. O lege care ar condamna crimele regimului comunist totalitar, recunoscînd existenţa Genocidului Anticreştin în România comunistă, ar restabili adevărul istoric, ar înfăptui o judecată dreaptă asupra tuturor celor care au iniţiat acest genocid, fără a fi condamnaţi şi, nu în ultimul rînd, ar constitui o dovadă a despărţirii actualei guvernări de trecutul totalitar al României comuniste, în sprijinul democratizării reale a Statului Român.

La rîndul său, Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române trebuie să susţină grupul de iniţiativă, militînd pentru promulgarea legii care să recunoască existenţa în România a Genocidului Anticreştin în perioada regimului comunist totalitar, în termenii descrişi mai sus şi să recunoască, printr-un document oficial:

1. Faptul că în perioada dictaturii comuniste în România a existat fenomenul martirajului creştin.

2. Să declare martiri pe toţi creştinii care au suferit în temniţele comuniste sau au fost ucişi în case şi oriunde de miliţia comunistă.

3. Să ridice post-mortem caterisirile şi excomunicările aplicate din conjunctură clericilor şi monahilor arestaţi.

4. Să instituie o comisie pe lîngă Sfîntul Sinod care să se ocupe de cercetarea dosarelor Securităţii, a mărturiilor scrise de foştii deţinuţi politici, cît şi colectarea declaraţiilor de la martori oculari ai martiriului creştinilor din orice loc. În acest sens, să declare mărturiile foştilor deţinuţi politici despre pătimirea unor preoţi, călugări sau simpli credincioşi ca fiind suficiente pentru întocmirea unor eventuale dosare de canonizare a martirilor din perioada comunistă.

5. Să instituie o zi de pomenire a tuturor martirilor care au pătimit în timpul prigoanei comuniste, alcătuind slujba şi zugrăvind icoana praznicului.

6. Să declare rămăşiţele fizice ale martirilor din perioada comunistă sfinte moaşte şi să dispună folosirea lor în antimisele prevăzute pentru săvîrşirea sfintei Euharistii.

7. Să pornească procesul de canonizare nominală a martirilor din perioada comunistă, mai întîi a episcopilor, preoţilor şi monahilor, apoi şi a tuturor celor a căror martiriu va putea fi dovedit. Să se alcătuiască slujbe şi să se zugrăvească icoane pentru fiecare martir canonizat în parte, instituindu-se zile diferite de prăznuire pentru fiecare, aşa încît credincioşii să aibă mai des prilejul de a pomeni jertfa martirilor din neamul lor.

8. Să trimită tomusurile de canonizare ale martirilor români din perioada comunistă către toate Bisericile Ortodoxe surori, conform tradiţiei ortodoxe, pentru a face cunoscut lumii întregi numărul mare de martiri care fac cinste Bisericii Ortodoxe Române şi poporului român în general.

9. Practica Bisericilor Ortodoxe surori confirmă existenţa martiriului în perioada comunistă. Spre exemplu, Biserica Ortodoxă Rusă, cu care Biserica Ortodoxă Română se află în comuniune canonică şi liturgică, deci recunoaşte aceiaşi sfinţi, a canonizat nominal, pînă la momentul de faţă, 1704 (o mie şapte sute patru) noi mucenici, aşa încît nu există nici o zi în an în care să nu fie pomeniţi cîţiva martiri din perioada comunistă.

10. Canonizarea martirilor din timpul prigoanei comuniste este conformă cu tradiţia bimilenară a Bisericii Creştine Universale care a considerat sfînt, fără alte dovezi, pe oricine a fost ucis pentru mărturisirea credinţei în Hristos.

11. Demararea procesului de canonizare a martirilor care au pătimit în timpul prigoanei comuniste ar consfinţi practica de cinstire a acestora existentă în rîndurile credincioşilor, satisfăcînd o necesitate firească a evlaviei poporului. Prin această măsură Biserica Ortodoxă Română ar spulbera acuzaţiile tot mai insitente de colaborare cu fostul sistem comunist totalitar, despărţindu-se de trecutul său nomenclaturist compromiţător.

12. Prin mulţimea martirilor, recunoscuţi şi cinstiţi oficial, România ar deveni un loc de pelerinaj pentru creştinii din lumea întreagă, dar şi al tuturor celor interesaţi de istoria comunismului, promovînd o imagine demnă a poporului român.

13. Sfîntul Sinod, după ce va lua act de iniţierea campaniei de recunoaştere a Genocidului Anticreştin în România comunistă, trebuie să dispună, prin circulare oficiale, trimise către toate episcopiile din componenţa Bisericii Ortodoxe Române (BOR), colectarea de semnături în sprijinul acestei campanii, care vor fi înaintate ulterior, din partea Sfîntului Sinod al BOR, organelor competente ale Statului Român. Orice refuz de colaborare venit din partea vreunui episcop sau preot din jurisdicţia canonică a BOR să fie catalogat drept dovadă a colaborării cu fostul regim comunist totalitar şi ca o ofensă adusă cinstirii martirilor în Biserica Ortodoxă.

14. Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în frunte cu Patriarhul Daniel, în numele noilor martiri români, să-i ierte public şi să-i dezlege pe toţi clericii care au colaborat cu fostul regim totalitar comunist, solicitînd totodată neînceperea urmăririi penale şi confidenţialitatea numelor persoanelor care se vor dovedi vinovate de participarea la Genocidul Anticreştin în România comunistă. Astfel vor fi înfăptuite, pe de o parte, dreptatea istorică, iar pe de alta, dragostea creştină care propovăduieşte iertarea în nădejdea îndreptării celor ce greşesc.

Despre canonizarea sfinţilor închisorilor – Deva 2007 – AUDIO
Strângere de mărturii despre minunile săvârşite prin intermediul sfinţilor de la Aiud
Piteşti: Genocidul sufletelor
Pr. Sofian BOGHIU – Rugăciunile celor din închisori
Semn dumnezeiesc în favoarea canonizării dreptslăvitorilor mărturisitori din prigoana comunistă

Campania Din temniţe spre Sinaxare a fost iniţiată, cu binecuvântarea părintelui Iustin Pârvu, de un grup de intelectuali creştini. Ea îşi propune să prezinte vieţile şi învăţăturile sfinţilor închisorilor din timpul prigoanei comuniste. Campania se va desfăşura începând cu data de 1 decembrie 2008 până pe 24 decembrie 2009, dată reprezentativă pentru trecerea a douăzeci de ani de la căderea regimului comunist condus de dictatorul Nicolae Ceauşescu.

În zilele noastre, atitudinea creştinilor faţă de sfinţii închisorilor este foarte diferită, de la o indiferenţă totală până la cinstirea lor ca mărturisitori ai lui Hristos. Prea Sfinţitul Iustinian Chira mărturisea: „Am fost întrebat şi eu, de oameni care lucrează în presă: «Câţi dintre cei ce au făcut puşcărie merită să fie trecuţi în antologia aceasta a sfinţilor?». Ce credeţi că am răspuns? «Toţi.» Şi spun şi acum, în auzul universului şi al lui Dumnezeu. Toţi.”

Învăţătura Bisericii Ortodoxe este că un mucenic este sfânt din clipa morţii. Singura condiţie pentru canonizare este ca acesta să fi mărturisit dreapta credinţă a Bisericii. Sinodul nu face altceva decât să constate că mucenicul a dat mărturia cea bună. Pentru canonizarea sfinţilor mucenici nu e nevoie de minuni – deşi s-au săvârşit deja unele minuni prin rugăciunile acestor mărturisitori.

Credem că Sfântul Sinod ar putea alege o zi de prăznuire a întregului sobor de noi mărturisitori, în care să fie cinstiţi şi cei despre ale căror pătimiri muceniceşti nu s-au păstrat mărturii scrise sau orale. Pătimirea lor o ştie doar Dumnezeu, Cel care i-a primit în Împărăţia Sa.

Campania îl are ca patron pe Noul Mucenic Valeriu Gafencu, cunoscut ca „sfântul închisorilor”. El, părintele Ilarion Felea şi Ieroschimonahul Daniil de la Rarău (Sandu Tudor) vor fi propuşi Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române spre canonizare. Iniţiativa canonizării Noului Mucenic Valeriu Gafencu (care s-a arătat plin de harisme dumnezeieşti încă din timpul vieţii) aparţine unui grup de foşti deţinuţi politici, mireni şi preoţi. Iniţiativa canonizării părintelui Ilarion, marele teolog şi mărturisitor mort în închisoarea de la Aiud, a avut-o un grup de credincioşi de la parohia Şega 1 din Arad, de la biserica ctitorită de părintele Ilarion. Iniţiativa canonizării Cuviosului ieroschimonah Daniil i-a aparţinut Mitropolitului Antonie Plămădeală, care a declarat următoarele: „Unii din oamenii aceştia s-au întors din închisori, Sandu Tudor nu s-a mai întors niciodată… A murit la Aiud. El poate fi canonizat! Eu aş face o propunere, un Sinod de canonizare, pentru că el a murit în închisoare la Aiud, unde a fost închis pentru Rugul Aprins, pentru credinţa lui”.

În paralel cu aceste trei propuneri de canonizare – pentru care se va face un Memoriu către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, se vor cerceta şi vieţile celorlalţi mucenici – preoţi, călugări sau mireni (cum sunt stareţul Gherasim Iscu, Mircea Vulcănescu, maica Mihaela Iordache, Costache Oprişan şi mulţi alţii). În acelaşi timp se vor cerceta şi vieţile celor care, ieşind din închisorile comuniste, au dus o viaţă de sfinţenie – cum sunt părintele Ilie Lăcătuşu, părintele Benedict Ghiuş sau alţii (un amănunt din Vieţile Sfinţilor merită menţionat aici: Sfânta Mare Muceniţă Tecla a murit la bătrâneţe, la zeci de ani după ce fusese chinuită pentru credinţa în Hristos…)

Campania nu se ocupă de studierea vieţii tuturor ortodocşilor care au trecut prin închisorile comuniste, ci se ocupă doar de cercetarea vieţilor celor care au dat acolo mărturia jertfelnică a credinţei în Hristos şi în adevărul Bisericii Sale.

Campania va consta în organizarea de conferinţe, dezbateri, tipăriri de cărţi, broşuri şi pliante de popularizare, în proiecţii de filme documentare, în organizarea de întâlniri cu cei care au supravieţuit închisorilor comuniste dar şi de pelerinaje la locurile în care au fost îngropaţi sfinţii mărturisitori.

Prima acţiune este editarea volumului Din temniţe spre sinaxare, la Editura Areopag, şi sprijinirea editării numărului 3 din Revista Atitudini – cu materiale despre canonizarea sfinţilor închisorilor. Ultima acţiune va avea loc în postul Crăciunului anului 2009 – când se va organiza un pelerinaj la Aiud, la mormintele şi moaştele mărturisitorilor.

Pe site-ul oficial al campaniei, http://www.sfintii-inchisorilor.ro, se va face o bibliotecă digitală care va pune gratuit la dispoziţie cărţi esenţiale din literatura închisorilor. Blogg-er-ii şi web-master-ii pot susţine această campanie prin promovarea logo-ului campaniei.

Campania are un caracter apolitic.

Este foarte important ca această campanie să coaguleze cât mai bine persoanele, grupările şi asociaţiile care conştientizează nevoia recunoaşterii valorii jertfei noilor mărturisitori.

Pe data de 1 decembrie 2008 va fi făcută publică lista principalilor susţinători ai acestei campanii (asociaţii, personalităţi, publicaţii, edituri, clerici, mănăstiri, schituri).

Iniţiatori: Danion Vasile (Director Editura Areopag), Gigel Chiazna (Web-master sfintii-inchisorilor.ro), Laurenţiu Dumitru, Răzvan Codrescu (reprezentant Editura Christiana şi Revista Puncte cardinale), Romeo Petraşciuc (director Editura Agnos), Florin Bulică (Web-master ortodoxradio.ro ), Claudiu Târziu (Revista Rost), Răzvan Bucuroiu, Mircea Platon.

Danion Vasile – “Sa nu ne uitam mucenicii”

6. Danion Vasile: „Să nu ne uităm mucenicii”

Când se vorbeşte despre sfinţii închisorilor, mulţi îşi pun o întrebare firească: Dar de unde ştim că sunt sfinţi cei care au pătimit pentru Hristos în închisorile comuniste?
Cine-şi pune o astfel de întrebare nu cunoaşte învăţătura Bisericii despre canonizarea sfinţilor. Atunci când Biserica cercetează canonizarea unui mărturisitor, nu este nevoie nici de minuni, nici de sfinte moaşte. Este nevoie de un singur criteriu, şi anume dreapta credinţă. E de ajuns să fie ortodox cineva care moare în închisoare pentru Hristos, pentru a fi sfânt? Da! Ce simplu este! – ar putea zice unii! Dar în realitate, este foarte greu. Cei care au pătimit pentru Hristos în închisori, de la începutul Bisericii până în vremurile noastre au suferit bătăi şi chinuri pe care nouă ne este şi greu a le auzi descrise! Sau uneori unii nici măcar nu suportă să le citească, li se par sângeroase.
Aşa cum, de exemplu, unii, văzând filmul făcut de Mel Gibson despre Patimile lui Hristos, au zis că este un film sângeros, deşi în realitate, Hristos a suferit mult mai mult pe cruce decât poate arăta un film de câteva ore – nu mai ţin minte, parcă are în jur de două ore – cu atât mai mult, de mărturia sfinţilor mucenici nu ne place să ne apropiem. De ce? Pentru că noi ducem o viaţă căldicică. Noi iubim păcatul. Şi este şocant să auzim că este de ajuns să dai mărturia cea bună şi să mori pentru Hristos, ca să fii sfânt. De ce? Pentru că nouă ni se pare uşor. De ce? Pentru că noi vrem să fie foarte, foarte complicat.
Vrem ca mucenicia să fie ceva cu totul şi cu totul străin nouă, ca să putem zice: „Doamne, eu n-aş putea aşa ceva! Doamne, mărturisirea lui Hristos e pentru cei aleşi!” Dar în realitate, fiecare dintre noi este chemat să dea mărturie în faţa înşelăciunii acestui veac. Nu există o justificare prin care să zicem: „Doamne, dar nu pot să nu fac compromisuri! Doamne, mi-e greu!” În realitate, toţi – la locul de muncă, la serviciu, la facultate, la liceu – suntem chemaţi să dăm o mărturie creştină. E adevărat, nu mărturie sângeroasă. Dar uneori este mai greu să rezişti ani de zile ispitelor unui şef de birou, decât să fii bătut o dată pe lună de către torţionari.

Întrebarea, deci, de unde ştim că au fost sfinţi cei care au pătimit în închisorile comuniste îşi găseşte un răspuns simplu: dacă cercetăm viaţa lor şi vedem că au fost mădulare ale Bisericii Ortodoxe, că au fost fii ai Bisericii Ortodoxe, au ţinut dreapta credinţă, dacă au murit acolo, mărturisindu-L pe Hristos, sunt sfinţi.
Stareţul Daniil de la Rarău, care apare în icoana celor trei noi mărturisitori este pictat în mijloc, între Valeriu Gafencu şi părintele Ilarion Felea. Stareţul Daniil – cunoscut şi sub pseudonimul literar Sandu Tudor – a murit în urma bătăilor pe care le-a primit în închisoarea din Aiud. A murit în urma bătăilor şi este nou mucenic. De ce nu este canonizat stareţul Daniil? Nu există nicio justificare pentru a amâna canonizarea lui. Dacă în cazul celor care au făcut parte din Mişcarea Legionară, unii spun: „Dom’ne, au fost legionari, nu putem să-i canonizăm!”, stareţul Daniil, în tinereţea sa, a avut chiar simpatii de stânga. Deci, nu numai că nu a fost legionar, a avut chiar unele opinii contrare legionarilor. Chiar dacă a fost acuzat, înainte de a fi închis, şi de apartenenţă la Mişcarea Legionară şi de propagandă legionară. Dar, ar trebui să fie clar pentru oricine cercetează viaţa lui că a fost de stânga. Deci, nu poţi amâna canonizarea pe motiv că a fost legionar.
Părintele Ilarion Felea, care a murit tot în închi¬soarea de la Aiud, a fost un profesor de teologie care a scris cărţi de o adâncime deosebită – ştiţi poate volumele tipărite sub îngrijirea mănăstirii Petru Vodă. Ei bine, părintele Ilarion a fost aruncat în închisoare pentru că se îngrijea de familiile preoţilor care fuseseră închişi de comunişti. Când afla că unele preotese nu aveau ce să dea să mănânce copiilor, că nu se descurcau din cauza diferitelor lipsuri materiale, părintele Ilarion strângea bani şi încerca să le ajute pe preotesele respective. Şi a fost aruncat în închisoare, fiind acuzat că este legionar.
Valeriu Gafencu, cel care este cunoscut ca sfânt al închisorilor, – de fapt este cel mai cunoscut dintre sfinţii închisorilor – a făcut parte din Frăţiile de cruce, şi în închisoare a murit, dându-şi viaţa pentru a salva viaţa unui evreu, cel care a ajuns cunoscut în întreaga lume, pastorul Richard Wurmbrandt. În loc să se trateze de boala la plămâni, i-a dat Gafencu medicamentele evreului. Şi e acuzat de atitudine antisemită, de fanatism, nu-l putem canoniza pentru că a fost antisemit! Câţi dintre noi suntem gata să murim în locul mamei noastre? Sau în locul tatălui nostru? Sau în locul copiilor noştri? Sau în locul soţului sau al soţiei sau al prietenilor noştri? Câţi dintre noi, dacă ni s-ar zice acum: „Trebuie să mori pentru el!”, am zice Da?
Cum s-a întâmplat cu Sfântul Serafim de Sarov: avea o ucenică care a aflat că fratele ei trebuia să moară, fiind foarte, foarte bolnav. Şi ucenica sfântului Serafim, o maică, care este şi ea sfântă, a zis: „Uite, batiuşka Serafim, nu se poate să mor eu în locul lui?” Şi Sfântul Serafim s a rugat şi a zis: „Bine, Dumnezeu a primit rugăciunea ta.” Şi ea a murit, oferindu-se ca un fel de jertfă pentru fratele ei.

E trist că, în vreme ce aşa-zisa biserică catolică îi canonizează pe cei pe care îi consideră eroii credinţei în secolul XX – se fac pregătiri pentru canonizarea lui Vladimir Ghica şi a altora -, Biserica Ortodoxă din România tace.
Biserica rusă a canonizat peste o mie şapte sute de noi mucenici. Oare nu sunt aceleaşi criterii de sfinţenie în România şi Rusia? Criteriile de sfinţenie trebuie să fie aceleaşi în toată Biserica. Dacă un om a murit mărturisindu-L pe Hristos în Africa sau în Australia, dacă l-a canonizat biserica din Australia, după aceleaşi criterii ar trebui să canonizeze şi Biserica din America, de exemplu.
De ce nu sunt canonizaţi martirii anticomunişti? Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa a fost întrebat: „Toţi aceştia care au suferit în închisori şi pe care poporul îi consideră sfinţi ar trebui canonizaţi?” Şi părintele Calciu a răspuns: „Incontestabil! Numai că Biserica se teme atunci când se vorbeşte despre cei din închisori. A rămas cu aceeaşi idee: că sunt duşmanii poporului sau ceva de genul ăsta. Cred că ezitarea vine din pricină că au fost legionari. Dar această discriminare, ca să spun aşa, pe motive politice, nu religioase, este un act pentru care ierarhia va răspunde în faţa lui Dumnezeu.” Cuvinte foarte dure, dar cât se poate de realiste.

Danion Vasile – cartea “Marturisitorii”

“Pe sfinti ii face Dumnezeu si poporul”

„Trebuie să vă spun mai întâi că nu Biserica îi face pe sfinţi. Nu noi, Sinodul Bisericii, îi facem pe sfinţi. Ci pe sfinţi îi face Dumnezeu şi poporul. Dumnezeu – pentru că le recunoaşte sfinţenia lor şi poporul – pentru că păstrează în memoria sa faptele lor. (…) Dar va veni şi vremea sutelor şi miilor de preoţi şi credincioşi care au fost închişi şi bătuţi pentru credinţa lor creştinească în închisorile comuniste…”

PS. Sebastian Paşcanu,
Episcopul Slatinei şi Romanaţilor

7. „19 martie” 2010 – minunea se repetă…

Vineri, 19 martie 2010, începând de la ora 18.30, la Teatrul Luceafărul din Iaşi a avut loc conferinţa cu tema: „Despre învăţăturile şi minunile noilor mărturisitori”, susţinută de părintele Hrisostom Manolescu şi scriitorul Danion Vasile. Totodată a fost lansată cartea Biserica şi duşmanii ei, volum care reuneşte o parte dintre articolele apologetice ale lui Danion Vasile.

În prima parte a conferinţei s-a vorbit despre jertfelnicia noilor mărturisitori români şi canonizarea lor, canonizare care întârzie în mod nejustificat, deşi pentru canonizarea unui mucenic nu este nevoie nici de minuni şi nici de sfinte moaşte, ci de îndeplinirea unui singur criteriu: dreapta credinţă în Hristos. Este greu să se înţeleagă de ce Valeriu Gafencu, supranumit „sfântul închisorilor”, cel care a murit pentru a salva viaţa unui pastor evreu, nu s‑a învrednicit de atenţia forurilor competente ale Bisericii. (…)

La sfârşitul conferinţei, în timp ce credincioşii se închinau la icoana celor trei noi mărturisitori (părintele Ilarion Felea, părintele stareţ Daniil de la Rarău şi Valeriu Gafencu) şi la sfintele moaşte ale unor mărturisitori necunoscuţi de la Aiud, s-a repetat minunea care avusese loc şi cu un an înainte, în aceeaşi sală, în aceeaşi zi – 19 martie (ziua trecerii la Domnul a lui Virgil Maxim, unul dintre cei mai cunoscuţi mărturisitori din temniţele comuniste). La un moment dat, în văzul tuturor celor prezenţi, din sfintele moaşte a început să izvorască bună-mireasmă. Încă din timpul conferinţei unii creştini au simţit această mireasmă, dar atunci nu s-au făcut publice astfel de mărturii, pentru a nu da loc interpretărilor nepotrivite.

Apoi, atunci când din raclă a început să izvorască mir, întreaga sală s-a umplut de bună-mireasmă. Ca şi anul trecut, drept mulţumire pentru această sfântă binecuvântare, la rugămintea credincioşilor, părintele Hrisostom a citit Acatistul Noului Mărturisitor Valeriu Gafencu, din volumul Din temniţe spre Sinaxare.

După conferinţă unii au considerat potrivit să întărească cele petrecute prin alcătuirea unei liste cu semnături şi date de contact. Văzând minunea, mulţi dintre cei prezenţi au făcut fotografii. Postul local Iaşi TV Life a realizat un material despre cele întâmplate.

Ulterior, pe diferite site-uri ortodoxe, au apărut mărturiile impresionante ale unora dintre cei prezenţi.

Ar fi bine ca cei responsabili cu cercetarea dosarelor de canonizare a celor din închisori să înţeleagă că Dumnezeu binecuvântează această lucrare, mult-aşteptată de poporul credincios.

Alexandra Corbu – fragment din cartea “Marturisitorii”

Sub forma de concluzie si ca prezicere totodata am gasit potrivit sa anexez urmatorul text extras din aceeasi carte “Marturisitorii”

Acum, când Sfântul Ioan Maximovici este cinstit ca sfânt în întreaga lume, şi moaştele sale întregi şi binemirositoare sunt făcătoare de minuni, este greu să ne imaginăm câtă luptă a dus părintele Serafim Rose pentru canonizarea povăţuitorului său, Sfântul Ioan. E bine însă ca toţi cei care îşi doresc să sprijine într-un fel sau altul canonizarea unui sfânt să se aştepte la ispite. Nu există cunună fără luptă, fără nevoinţă, fără jertfă…

Au fost mulţi care s-au opus canonizării Sfântului Ioan Maximovici. Tot aşa, astăzi există anumiţi urmaşi ideologici ai torţionarilor din secolul XX, care se opun canonizărilor noilor mucenici. Dar, mai devreme sau mai târziu, uneltirile lor se vor spulbera. Să luăm aminte la cuvântul profetic al părintelui Gheorghe Calciu Dumi­treasa: „Or să se bată cu noi şi morţi; iar noi o să fim alături de voi, ca să ne apăraţi. Şi morţi vom birui!”[204]

Viata Parintelui Ilarion Felea de Parintele Tudor Demian – un capitol din cartea ” DIN TEMNITE spre SINAXARE”

Viaţa părintelui Ilarion Felea Mărturisitorul

Părintele Tudor Demian

Nota editorului: Părintele Ilarion Felea este destul de puţin cunoscut în vremea noastră. El a fost un propovăduitor al Evangheliei foarte apreciat, atât de popor cât şi de intelectualitate, la jumătatea secolului trecut. Profesor la Academia Teologică din Arad, părintele a scris multe lucrări teologice, cea mai importantă fiind Spre Tabor, lucrare pe care părintele Justin Pârvu o consideră „cea mai bună operă a Ortodoxiei româneşti de până acum. Părintele Ilarion Felea este un adevărat geniu liturgic al teologiei ortodoxe, al Bisericii Ortodoxe. (…) Opera Spre Tabor este a doua, după acest tezaur al Ortodoxiei care se cheamă Filocalia, fiind o desăvârşită tâlcuire a Filocaliei” [265]. Despre înalta sa trăire duhovnicească, părintele Stăniloae a mărturisit: „Părintele Ilarion Felea m-a depăşit”[266].

Chiar dacă textul care urmează nu reuşeşte să ofere o imagine completă a personalităţii părintelui Ilarion, îl oferim cititorilor, nădăjduind ca, în viitorul apropiat, când jurnalul părintelui Ilarion va vedea lumina tiparului să putem înţelege mai multe despre acest smerit mărturisitor al lui Hristos, mort în temniţele Aiudului, care acum se bucură cu toţi sfinţii mucenici în Împărăţia Cerurilor.

Preotul profesor Ilarion Virgil Felea, autorul acestui valoros volum, s-a născut la 21 martie 1903 în comuna Valea Bradului, judeţul Hunedoara, unde tatăl său era preot. A urmat şcoala primară în comuna natală (1910-1914), iar cursurile liceale la Liceul „Avram Iancu” din Brad (1914-1920) şi la Liceul „Moise Nicoară” din Arad (1920-1922), unde şi-a luat bacalaureatul.

Între anii 1922-1926, a studiat teologia la Academia „Andreiană” din Sibiu, unde şi-a luat diploma de capacitate preoţească, la 22 iunie 1926. În anul şcolar 1926-1927 a funcţionat ca profesor suplinitor la Liceul „Avram Iancu” din Brad.

La 29 iulie 1927, a fost hirotonit preot în cadrul Arhiepiscopiei Sibiului, de la 6 august, acelaşi an, slujind ca preot paroh la Valea Bradului până la 30 august 1930, când a trecut în Eparhia Aradului, obţinând prin concurs parohia Arad-Şega.

Între anii 1927-1929, a urmat şi absolvit cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Cluj.

În parohia Arad-Şega, desprinsă de curând din parohia Arad -Centru, tânărul şi entuziastul preot a moştenit o biserică nouă, ridicată în roşu, o modestă casă parohială, o „Casă culturală”, fostă şcoală confesională, ce se cereau renovate şi extinse, şi o populaţie alcătuită în majoritate din români ortodocşi, cei mai mulţi fiind meseriaşi şi muncitori la fabricile „Astra” şi UTA, din apropiere.

Cu dârzenia sa de mare luptător şi jertfitor pentru Biserică şi Neam, cu zelul său misionar, slujitor evlavios la altar şi păstor de vocaţie, „care îşi pune sufletul pentru oile sale” (Ioan 10, 11), „fără de prihană…, veghetor înţelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să înveţe pe alţii…, neagonisitor de câştig urât, ci blând, paşnic, neiubitor de argint, binechivernisind casa lui…” (I Timotei 3, 2-4), îmbinând fericit altarul şi amvonul bisericii cu catedra şcolii şi cu activitatea intensă de la Casa culturală, izbuteşte să câştige, în scurtă vreme, inimile şi interesul credincioşilor.

În decursul celor nouă ani de slujire şi păstorire în această parohie, n-a renunţat nici la strădaniile sale de cunoaştere şi adâncire teologică, nici la harul scrisului, în care a debutat încă din anul 1924, la Revista Teologică din Sibiu, pe când era student.

La 20 decembrie 1932, şi-a luat licenţa la Facultatea de Teologie din Bucureşti, cu subiectul „Mântuirea după concepţia ortodoxă, catolică, protestantă şi sectantă”, iar la 30 octombrie 1939, doctoratul în Teologie cu valoroasa teză „Pocăinţa, studiu de documentare teologică şi psihologică”, publicată în „Seria Teologică”. Tot în acest timp, a colaborat la următoarele reviste şi ziare: Revista Teologică şi Telegraful Român din Sibiu, Biserica şi Şcoala, Apărarea Naţională, Aradul, Graniţa, din Arad, Renaşterea din Cluj, Viaţa ilustrată din Sibiu-Cluj, Zărandul din Brad, Lumina satelor, Oastea Domnului, din Sibiu, şi a scos de sub tipar studii teologice şi lucrări de popularizare: „Convertirea creştină”, tipărită în Seria Teologică Sibiu 1935; „Critica ereziei baptiste”, tot în Seria Teologică, Sibiu 1937; „Dumnezeu şi sufletul în poezia română contemporană”, în colecţia „Cărţile vieţii” din Cluj, 1937; „Beţia din punct de vedere religios, ştiinţific şi social”, în Biblioteca creştinului ortodox Arad, 1931; „Icoane alese din viaţa Ortodoxiei”, tot în Biblioteca creştinului ortodox Arad, 1935 şi „Drumul crucii” (în colaborare), Arad, 1937.

În anul universitar 1937-38, a funcţionat ca profesor suplinitor la Academia Teologică din Cluj, iar de la 1 ianuarie 1939, a fost numit preot la parohia Arad-Centru, unde a funcţionat până la 30 septembrie 1942, fiind reintegrat la aceeaşi parohie la data de 1iulie 1952, activând până la 25 septembrie 1958, când a fost ridicat de Securitate.

La 1 octombrie 1938, a fost numit profesor la Catedra de dogmatică şi apologetică de la Academia Teologică din Arad, unde a funcţionat până în 1948, deţinând un anumit timp şi funcţia de Rector. A predat cu competenţă şi aleasă dăruire, studenţilor din anul III şi IV, Teologia dogmatică, Teologia morală, Ascetica şi mistica şi Omiletica practică. La 1 iunie 1939, i s-a încredinţat şi redactarea revistei „Biserica şi Şcoala”, căreia i-a purtat de grijă până în anul 1945, şi mai apoi, la 1 august 1943 până în 1945, „Calea mântuirii”, foaie religioasă pentru popor. În paginile lor publică o seamă de articole de teologie şi viaţă bisericească, informaţii şi recenzii despre cărţi şi reviste.

Perioada în care a slujit ca preot la parohia Arad-Centru şi totodată redactor la revistele „Biserica şi Şcoala” şi „Calea mântuirii”, de asemenea, ca profesor la Aca­de­mia Teologică din Arad, poate fi considerată cea mai pro­di­gioasă din activitatea preotului profesor Ilarion V. Felea.

A continuat colaborarea la „Revista Teologică” din Sibiu până în anul 1943, a mai colaborat la revista „Duh şi Adevăr”, la reviste oficiale ale Mitropoliei Banatului şi la alte reviste şi ziare din Arad, a rostit şi publicat o seamă de conferinţe religioase şi de cultură.

Totdeauna bine documentat, aducea precizări, sensibiliza inimi şi minţi îndoielnice sau rezervate, îndreptându-le şi aducându-le în albia Bisericii, statornicind la cunoaştere şi mărturisire a lui Hristos. Prin predicile şi meditaţiile sale rostite de la amvonul Catedralei şi în alte biserici, totdeauna bine pregătite şi de actualitate, a atras spre rugăciune şi Biserică un număr însemnat de intelectuali, care veneau să-l asculte şi cu care întreţinea legături spirituale cât mai apropiate. Îndrăzneţ şi pătrunzător, cuvântul preotului Ilarion V. Felea, rostit cu glas de tunet şi cu duh de profet, dezbărat de orice dulcegărie şi repeţire, în care se simţea obişnuinţa dascălului de a vorbi, aducea lumina şi determina transformări lăuntrice.

Au văzut lumina tiparului în acest timp: „Teologie şi preoţie”, în Anuarul Academiei Teologice din Arad pe anul 1938/1939; „Paisie şi paisianismul”, în colecţia „Cărţile Vieţii”, – Cluj 1940; „Catehism creştin ortodox”, Arad, 1955, tipărit în patru ediţii; „Sfintele Taine”, în Biblioteca „Veniţi la Hristos”, Sibiu, 1946; „Mântuirea”, în Biblioteca „Calea Mântuirii”, Arad, 1947. A redactat Calendarul eparhial (Îndrumătorul tipiconal) pe anii 1948, 1952, 1956 şi a tipărit un „Antologhion” pentru preoţi, cântăreţi şi pentru folosul acestora şi al altor credincioşi, ca îndreptar de cântare bisericească.

Culmea cea mai înaltă a acestor tipărituri o atinge însă preotul profesor Ilarion V. Felea prin ciclul de cărţi de predici, conferinţe şi meditaţii religioase, în care a încercat şi a izbutit a defini esenţa, doctrina şi apologia creştinismului, răspunzând, în acelaşi timp, unei întrebări potrivite oricărui volum, ce va apărea la vremea lui şi cu voia cea sfântă a lui Dumnezeu: „Ce este creştinismul?”, din care au văzut lumina tiparului: „Duhul Adevărului”, de conţinut dogmatic, apărută cu binecuvântarea Episcopului Andrei Magieru în Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului, editată la Arad în 1942, ediţia a II-a tot la Arad, în 1943, premiată de Academia Română, amândouă ediţiile bucurându-se de o largă răspândire în rândul preoţimii şi al credincioşilor, material folosit ca îndreptar în predicile de pe amvoanele bisericilor şi nu o dată, în lipsa unui preot la altar, citite de cântăreţul stranei la slujba Utreniei, drept hrană sporitoare în credinţă, în viaţa creştină, alături de sau în locul tradiţionalei Cazanii.

Tot cu binecuvântarea P.S. Părinte Episcop Andrei al Aradului şi a Veneratului Consiliu Eparhial, a văzut lumina tiparului Religia Iubirii, de cuprins apologetic, apărută la aceeaşi editură, la Arad, în 1946.

În viaţa preotului Ilarion V. Felea, ca şi în a noastră, a tuturor, au intervenit apoi anii Joii Pătimirilor, datorate dictaturii materialist-ateiste, în decursul cărora a fost pusă la grea încercare viaţa şi existenţa sa ca om. La data de 3 martie 1945, a fost ridicat împreună cu o seamă de oameni de cultură şi de trăire religioasă şi deţinut în lagărul de la Caracal, până în iulie 1945. În dimineaţa Bobotezei, 6 ianuarie 1949, după ce a terminat cu sfinţirea caselor, a fost ridicat şi dus într-o pivniţă insalubră şi înghesuită, anchetat, deţinut o vreme singur într-o celulă de la capătul etajului II, rezervată pe seama aşa-numiţilor deţinuţi politici.

A fost transferat apoi la Penitenciarul din Timişoara, iar la 28 octombrie 1949, a fost judecat şi condamnat la un an închisoare corecţională pentru „omisiunea denunţării”, trecând şi prin celulele vechi ale Aiudului, de unde a fost eliberat la data de 5 ianuarie 1950. După eliberare, a lucrat la Biblioteca Sfintei Episcopii, apoi, la data de 1 iulie 1952, a fost reintegrat ca preot la parohia Arad-Centru (Catedrală) din Arad, unde activează până la data arestării.

La data de 25 septembrie 1958, a fost ridicat şi dus la Ministerul de Interne (Uranus) din Bucureşti, şi supus unei foarte severe şi nedrepte anchete, transportat la Cluj, judecat în secret şi, pe baza unor mărturii nejustificate, împreună cu alţi şase preoţi din Arad, condamnat, la data de 14 martie 1959, de Tribunalul Militar Cluj la 20 de ani de muncă silnică şi 8 ani degradare civică, pentru infracţiunea de „uneltire contra ordinei sociale” şi 20 de ani de temniţă grea pentru „activitate intensă contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare”.

Detenţia a făcut-o la Penitenciarul din Gherla, apoi la cel din Aiud, unde a încetat din viaţă la 18 septembrie 1961.

Înmormântat fără cruce şi fără a i se cunoaşte locul unde odihnesc rămăşiţele pământeşti, preotul profesor Ilarion V. Felea s-a încununat, prin moartea sa, cu aureola de martir pentru Biserică şi Neam, aşa cum odinioară au făcut-o strămoşii săi, moţii, de unde a provenit.

A izbutit să lase în urma sa o seamă de cărţi şi studii de mare valoare teologică şi culturală, pe care le-a tipărit când era în viaţă, precum şi o serie de studii, meditaţii, predici şi conferinţe de o înaltă spiritualitate creştină, cuprinse în şase volume în manuscris, salvate cu voia lui Dumnezeu de la distrugere şi păstrate cu mare devoţiune şi cu ferma convingere că şi acestea vor ajunge să vadă lumina tiparului, spre slava lui Dumnezeu şi vrednica cinstire a celui ce le-a scris tocmai în vremea când i se pregăteau lanţurile care l-au pogorât prea devreme într-o groapă comună, unde trupul său chinuit îşi doarme somnul de veci în aşteptarea Învierii.

preluat di cartea DIN TEMNIŢE SPRE SINAXARE ,Carte tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte Justinian, Episcopul Maramureşului şi Sătmarului

Editura Egumeniţa, Galaţi, 2008

Martyria Aiudului


Itinerarii duhovnicesti în Ardeal

Martyria Aiudului

Aiudul este un oras cu triste rezonante în sufletul românilor. Multi ani la rând toate drumurile s-au îndreptat spre înfricosatoarea închisoare a Aiudului, care a întrerupt destinele celor mai bravi români ai neamului românesc.

Situata în centrul orasului, închisoarea are forma unui T urias din piatra, ce era programat sa terorizeze, sa tortureze sufletele si trupurile românilor iubitori de credinta si neam, care nu s-au lasat abrutizati de spurcatul si dementialul regim comunist. Acesti oameni deosebiti, dintre care si foarte multi tineri, au înteles ca e vremea când li se cerea imposibilul, curajul, sfânta nebunie, alminteri nu exista scapare nici pentru ei, nici pentru neam. S-au angajat liber si constient în purtarea Crucii si în ispasirea pacatelor neamului. Pe culmile singuratatii si ale suferientei s-au întâlnit cu Hristos si l-au urmat sfiintindu-se. Acestia sunt sfintii martiri ai Aiudului despre care astazi se evita sa se vorbeasca si sa se mai stie. “Nu e nevoie de cine stie ce secrete informatii, sunt lucruri pe care le poate afla oricine, numai sa se vrea câtusi de putin (…). Nestirea, îndobitocirea, trecerea oarba prin viata si printre lucruri sau trecerea nepasatoare, sunt de la diavol.” (Nicolae Steinhardt – Jurnalul fericirii).

Închisoarea Aiudului a fost o adevarata scoala de tortura: detinutii erau înfometati, schinghiuiti, batjocuriti înjositi, desi foarte multi dintre ei erau intelectuali de marca alcatuind elita societatii românesti din aceea epoca, care daca ar fi trait ar fi schimbat fata României. Cei omorâti erau aruncati în gropile comune, sapate de adminstratia închisorii, la marginea orasului Aiud, loc numit pâna astazi “Râpa Robilor”. Aiudul a fost si o scoala duhovniceasca, “o adevarata obste filocalica a temnitei” dupa cum marturisea Ioan Ianolide în cartea sa, Întoarcerea la Hristos.

Astazi, se sterg urmele crimelor trecutului, închisoarea se renoveaza european, are termopane si e varuita proaspat în galben. Oamenii trec încoace si încolo pe lânga ziduri, efigii însângerate ale fostului regim, coplesiti de griji, gânduri si preocupari portocalii, râvnind spre acel “Sa traim bine!” ce îi tine captivi într-o alta temnita a materialitatii, a globalizarii si a patimilor liber acceptate. Astazi, ar trebui sa se batatoreasca un singur drum spre aceasta închisoare – acela de (re)cunoastere a adevarului si de instituire a unui cult al martirilor care s-au jertfit în aceasta temnita, care pentru ei a devenit altar. Sa fie rânduite zile de pomenire în amintirea lor si sa fie deschisa vizitatorilor. Cei care vor sa cunoasca adevarul si istoria, pentru a învata si a evita greselile trecutului, sunt privati de acest drept. Nu ne ramân decât marturiile supravietuitorilor, de altfel foarte pretioase, si cartile. Totusi un alt impact ar fi avut pentru tânara generatie vizitarea închisorii, explicatiile date de un ghid în incinta acesteia, contactul cu vechea atmosfera.

Dar cu toata ostenelea asa-zisilor umanisti de a cosmetiza totul, Dumnezeu lucreaza prin aletii sai care s-au asemanat primilor crestini ai Bisericii din secolele I – III. Acestia din urma în timpul persecutiilor se adunau la mormintele martirilor si asezau deasupra lor sfinte Aaltare crestine pe care savârseau Taina Sfintei Euhariste, cinstind jertfa lor si împlinind cuvintele Sfântului Apostol si Evanghelist Ioan din cartea Apocalipsei. “Am vazut sub jertfelnic sufletele celor înjunghiati pentru cuvintele lui Dumnezeu si pentru marturia pe care au dat-o”. (Apoc. VI, 9). Aceste sfinte biserici se numeau Martyria. La noi în tara cea mai veche Biserica asezata deasupra mormintelor de martiri s-au descoperit în Dobrogea, la Niculitel în cripta sa de sub Sfântul Altar s-au descoperit sfinte moaste ale sfintiilor martiri Zoticos, Attalos, Kamasis si Filippos care se crede ca au patimit în timpul persecutiei lui Diocletian, prin anii 304 -305.

Cei de astazi, asemenea acestora de demult, au ridicat la Aiud o Sfânta Biserica deasupra martirilor jertfiti în închisoare pentru credinta si neam. Este situata la marginea orasului în Râpa Robilor unde erau aruncate trupurile fericitilor osânditi. Acest spatiu duhovnicesc si monahal, pentru ca sfânta biserica are statut de manastire, se afla în proximitatea unor blocuri dintr-un cartier al orasului, granita dintre cele doua lumi, total diferite, fiind marcata de un gard, cum ar zice Mircea Eliade “ o insertie armonioasa a sacrului în profan”. Daca localnicii ar constientiza ce mare binecuvântare e de la Dumnezeu sa vietuiesti atât de aproape de un astfel de loc sfânt, ce mare folos sufletesc ar avea! Viata la manastire curge linistit, dupa tipicul manastiresc, în cadenta eterna a celor sapte Laude zilnice si a Sfintelor Liturghii.

Tot în aceasta râpa se mai afla si cimitirul orasului Aiud. În decursul timpului s-au facut sapaturi si o, minune!, s-au aflat moaste sfinte, oseminte de culoare galben-aurie, netede, lucioase, usoare, placut mirositoare, care au sfintit tainic pamântul tarii.
Acestea se afla dispuse în osuarul manastirii ca o marturie a suferintelor si torturilor îndurate de adevaratii români în epoca comunista. Sunt o dovada a credintei lor, dar si a lucrarii lui Dumnezeu si a minunilor savârsite de El în temnita, pentru ca însusi Hristos a fost înlantuit. Dureri de nesuportat erau rabdate, ranile nu se infectau, oasele se regenerau în conditiile unei înfometari extreme, în cuptoare la o temperatura de peste 8000C carnea, stratul piloric, oasele nu deveneau cenusa, legile materiei fiind abolite. Cu adevarat dureri cu neputinta de suportat erau îndurate: sfintiilor mucenici li s-au batut cuie în cap cu vârful bont, li s-au cioplit oasele prin lovituri aplicate astfel ca aschiile din os sa ramâna înfipte în muschi ca niste cangi, durerile de dinti provocate de infectii macinau osul mandibular, numite furia dintilor, dureri ce duceau la nebunie, calote craniene taiate chirurgical, perfect circular, mâini, picioare, coaste rupte si multele altele. Înainte de a fi scosi din închisoare pentru a fi îngropati, trupurile chinuite erau împunse cu o sulita, pentru a verifica decesul, fapt ce ne aminteste de crunta si barbara procedura romana aplicata si Mântuitorului pe Sfanta Cruce.
La toate aceste cumplite suferinte se adauga chinurile sufletesti pe care mintea noastra slaba nu le poate cuprinde si întelege. Sfintii au trecut prin iad, au trait “mlastina deznadejdii”, dar nu au deznadajduit. Pe toate le-au rabdat pastrându-si credinta si demnitatea, murind pentru acestea, iar sufletele lor curate de crin mijlocesc astazi pentru noi la tronul lui Dumnezeu , pentru noi cei care prea usor îi uitam sau, mai grav, nu-i recunoastem ca sfintii ai Bisericii Ortodoxe Române si nu le acordam cinstea cuvenita.

Atmosfera din osuar te îmbie la rugaciune; înca de la intrare te învaluie o pace aproape materiala, te încearca gânduri de recunostinta adânca, de bucurie, de liniste, de însufletire, de pocainta, nu-ti vine sa mai pleci de acolo. Tot în osuar se mai afla o icoana a Maicii Domnului, unica prin reprezentarea la picioarele Ei a unui convoi de detinuti aureolati, încatusati, contorsionati de durere aflati pe culmea Golgotei neamului.

La iesirea din osuar, pe un perete, se afla harta României ce are marcate închisorile comuniste, imaginea de ansamblu fiind tragica: întreaga tara devenise o uriasa temnita în acele vremuri.

Simbolica este si arhitectura monumentului ce adaposteste sfânta biserica si osuarul. Pe acoperis sunt 14 sinte cruci îngemanate, dispuse în doua coloane de câte sapte, care îi simbolizeaza pe fratii de cruce, de suferinta, ce poarta cu dragoste si rabdare Crucea mare si grea a neamului românesc. Cifra sapte are o simbolistica foarte bogata în scrierile Vechiului si Noului Testament: Hristos a rostit sapte pilde despre Împaratia Cerurilor (Matei 13), de sapte ori zece este numarul ucenicilor Domnului (Luca 10,1), sapte cereri sunt în rugaciunea domneasca, sapte sunt darurile Sfântului Duh, sapte sunt Sfintele Taine, “În ziua a saptea S-a odihnit Dumnezeu de lucrul sau” (Fac. 4,5), ziua a saptea este ziua Învierii.

Peretii Sfintei Biserici si ai osuarului sunt tapetati cu placi din marmura, comemorative, cu peste 2500 de nume ale celor care au murit în închisorile comuniste: Aiud, Jilava, Gherla, Pitesti, Târgu Ocna, Canal. Deasupra intrarii în biserica, în loc de pisanie, sta scris cu litere sapate în piatra: “ Fericiti cei prigoniti pentru dreptate” – pentru cei care au ales si au stiut sa împlineasca aceasta fericire în viata lor pamânteasca. Pe platoul din fata Bisericii se afla o troita ridicata de asociatia fostilor detinuti politic, cu o inscriptie care nu ne mai da voie, dupa ce o citim, sa spunem “ Nu stiu ce a fost aici si ce este aici”: “Trecatorule, opreste-te o clipa din drumul tau si aprinde o lumânare la acest însemn al suferintei, pentru cei care au trecut prin moarte la înviere. Nu exista pe întreg cuprinsul acestui loc o palma de pamânt fara de oase. Crima trecutului savarsita de cei fara de Dumnezeu si dragoste de neam, a sângerat trupul sfânt al tarii, dar niciunde marturisirea acesteia nu cunoaste limite atât de grave ca în temnita Aiudului. Cei care au ramas dupa noi sunt supravietuitori. Voi care ati fost unelte ale terorii dezlantuite de sistem, în acest loc de cumplita suferinta, spalati-va constiinta marturisind adevarul. Fie ca Dumnezeu, în îndurarea Lui, sa va ierte. Noi am trecut în vesnicie fara sa blestemam. Fie ca pe suferinta noastra sa se cladeasca viitorul de lumina al neamului românesc!

Mergi printre noi cu sfânta-ti moarte vie/ Ne tamâiezi cu marea Ta tacere/ Mormântul tau e numai Înviere/ Prin tine luminam de vesnicie”.

Maicile slujesc cu multa dragoste în aceasta manastire, ele ne-au spus ca la Aiud calcam pe sfinti, ca aici e Athosul românesc.

De pe platoul din fata bisericii, coboara treptele ce duc în râpa, traversezi cimitirul si într-o margine de mal se afla un mormânt strajuit de o troita, care marcheaza locul unde se banuieste ca ar fi fost aruncat trupul filosofului român Mircea Vulcanescu, dupa indicatiile primite de la un fost gardian al închisorii.

Printre caprite si mioare care pasc linistite si nestingherite iarba de pe mal, dar si florile de pe mormânt, odihnesc osemintele celui care a lasat un testament tulburator, prin profunzime, urmasilor: “ Sa nu ne razbunati!”. Din pacate, noi, românii, nu stim sa ne cinstim eroii – se remarca lipsa de implicare a celor în drept care ar fi trebuit sa amenajeze corespunzator locul, sa-l îngradeasca si sa-l înscrie ca reper între obiectivele spirituale si culturale ale orasului Aiud.

Situatia e derizorie având în vedere ca Mircea Vulcanescu a fost un filosof de prestigiu, asistent al lui Nae Ionescu, care, spre deosebire de Emil Cioran si Mircea Eliade, si-a asumat suferinta, ramând în tara. Oare asa întelegem sa fim europeni? De ce adoptam numai surogatele occidentului, nocive spiritului nostru national? De ce nu vedem cum îsi cinstesc ocidentalii eroii si oamenii de valoare?

În apropierea Râpei Robilor exista o cale ferata. Zgomotul rotilor de tren ne poarta înapoi pe firul istoriei, spre acele vremuri crunte cu zornait agresiv de lanturi, zavoare si vigoare ale mortii, dar dangatul blând al clopotului de la manastire ne ancoreaza într-o realitate liturgica, duhovniceasca care da un sens suferintei.

Aceasta jertfa a lor nu a fost zadarnica îndreptându-ne sufletul catre Dumnezeu, Maica Domnului si toti sfintii din veac care au bineplacut Lui si spre vesnica lor cinstire si pomenire. AMIN

Prof. Ana-Maria Cutulab

——————————————————————————–

Acatistul Sfintilor Inchisorilor – Parintele Iustin Parvu

http://video.crestinortodox.ro/embedded/UaQyzrM3cJx

Acatistul Sfintilor Inchisorilor – Parintele Iustin Parvu pe video.crestinortodox.ro

Parintele Iustin Parvu de la manastirea Petru Voda a vizitat Osuarul aflat in capela ridicata langa monumentul Sfintilor Inchisorilor – la Aiud. Aici se afla sfintele moaste ale martirilor inchisorilor.